Despre un tramvai

Am răcit. Cred că mi se trage de la ziua de ieri, când am tropăit prin ploaie căutând răspunsuri. Trebuie să adaug la statistică faptul că în zilele de luni sau 15 e posibil să plouă şi să răceşti.

Azi am fost să-mi scot cazierul judiciar, indispensabil atunci când vrei să-l scoţi pe cel fiscal, fără de care legea spune că n-ai cum să-ţi deschizi o firmă. Asta a însemnat câţiva kilometri pe jos şi încă vreo 10 cu un tramvai şi diverse microbuze.

Am stat 10 minute să aştept un tramvai potrivit care să mă ducă spre ‘biroul caziere’ al Poliţiei municipale. Timp în care am avut timp sa rememorez (adică să îmi aduc aminte despre) cum m-am plimbat eu în 1995 vreo 2 ore cu tramvaiul ca să văd şi eu cât de mare e oraşul. Era mare, acum parcă s-a mai micşorat de când ştiu pe unde-s cartierele. Şi cum mă înghesuiam pe scară şi credeam că e un lucru cool.

A venit pe neobservate un tramvai. N-a fost precedat de nici un zgomot înfiorator de fier pe fier ori trăncănituri de table prinse aiurea în şuruburi. Apăs pe un buton şi se deschide uşa. Când am intrat, am fost pentru moment tentat să mă descalţ. CANAPELE! Cred că aveau şi broderie pe ele, iar vatmaniţa avea un ‘mileu’ (din francezul milieux, dacă mai ţin minte câte ceva, dacă nu, nu îmi săriţi în cap) printre mânerele alea de care trage ca să funcţioneze măgăoaia şi un tradiţional poster cu VanDamme lipit deasupra parbrizului.

N-am apucat să compostez ca deja facusem vreo 500 de metri. Nici nu simţisem cand plecase din staţie. M-am aşezat timid pe o canapea din aia şi mi-am zis ca totuşi lucrurile merg înainte. Mi-am adăugat că totuşi am văzut şi tramvaie mergând cu spatele, după ce rataseră vreun macaz. Lucrurile se urnesc. Încet, încet, se civilizează lumea.

Am fost brusc întrerupt din reverie de un nee cu faţă de … dar de ce mă iau de feţele oamenilor? Oricum, nu-mi era simpatic. Mi-a cerut biletul. Dădusem bani pe el, dar i l-am dat. S-a uitat la el, s-a uitat la mine, l-a întors pe toate feţele, s-a mai uitat puţin la mine (ce naiba au toţi cu faţa mea? oare trebuie să mă tund?), l-a rupt niţel la un capăt şi mi l-a dat înapoi. Am mulţumit (de ce?) şi m-am întors spre geam.

30 de secunde mai târziu au început urlete şi înjurături. N-am întors capul, da’ vedeam puţin în geamul din faţă cum organele de control îl suprinseseră pe un moş cam surd fară bilet. ‘Tataie, amendă, buletinul, cum n-ai, te dai jos, cum adică mergi la dispensar, te ducem gratis, ce pensie, jos cu noi’. S-au dat jos cu moş cu tot cu o staţie înainte de dispensar.

Hmm, se schimbă câte ceva, dar cred ca o să prefer să merg pe jos, dacă nu plouă. Dacă [,] compostez greşit, la ce gură mare am, poate o mai şi iau. Pe jos nu mă trage nimeni de mânecă să mă întrebe de bilete, traversez pe la zebră şi nici poliţia n-are ce să-mi facă.

A, la poliţie aveau program până la 11, eu credeam că până la 12, aşa că am ajuns cu 30 de minute prea târziu. Bine că am plătit taxa de urgenţă, mă duc maine.

PS: am trecut prin faţa sediului PSD. Mă întreb de ce am simţit nevoia stringentă să-i arăt un deget unui poster? Îmi venea şi să scuip, dar sunt un tip civilizat. Dar încă încerc să-mi dau seama de ce pe nenea ăsta nu pot să-l ignor pur şi simplu.