Petru într-o lume de căcat

Să te caci în ea lume de căcat şi pe oamenii "de lângă tine". Oamenii au ajuns nişte mui, n-a mai rămas nimic din ceea ce era catalogat "omenesc". A fi om acum înseamnă să crapi în tine cât mai mult, ceea ce te face mai pizd decât ceilalţi, să le tragi ţeapă la fraieri (sau statului) ca să faci, din nou, maţul gros (unde maţ gros poate însemna şi Q7), să îţi tragi ţoale de firmă şi să mergi în mall / cluburi.

Să fii om nu mai înseamnă să-ţi pese de cel de lângă tine, nu mai înseamnă să apuci o mână întinsă când celălalt (om ca şi tine, om ca şi tine) e gata să cadă. Om nu mai înseamnă să mângâi un animal, om înseamnă să-i rupi spinarea, pentru că poţi, pentru că eşti mai mare. Om înseamnă să înşeli şi apoi să râzi de cel înşelat. "Băăă, ce prost e ăla". Înseamnă să faci sex cu fiică-ta, că ce dracu, e normal, dacă tot i-a dat dumne^H^H^H^H evoluţia organe sexuale, e un semn! Om înseamnă să dai buzna în casă peste o babă şi să-i furi pensia. Să umpli de sânge un nene care duce acasă cei 300 de lei leafă, ca să-i furi.

E mişto. E exact lumea în care să zici "Bine ai venit, fiule, să vezi ce mişto e! Numa' să nu cânţi la acordeon, e un păcat capital."

Domnului Calugheropulos Cleo, scuzele mele!

Stimate domnule Calugheropulos Cleo,

Îmi cer mii de scuze că acum aproximativ 25 de ani mi s-a părut foarte amuzant să vă sun pe la 2 p.m., să zic "Alo, casa CALUGHEROPULOS?" şi apoi, după răspunsul afirmativ, să râd ca prostu' şi să închid. Eram un copil, ce ştiam eu atunci. Îmi cer scuze că v-am închis, acum aş fi în stare să fac mişto de asta minute în şir.

002 - Pe cai!

Chestia mică blondă avea vreo 3 ani şi se juca pe afară, în spatele blocului. Surorile lui mai mari (adică, la perioada respectiva una prin şcoala primară şi una în gimnaziu) îl supravegheau atent, făcând cu totul altceva. Bine, de altfel foarte grijulii să nu mă plictisesc, că dacă vroiam acasă, trebuiau "automat" să meargă şi ele.

Ei, mă plictisisem iar în decor apăruse o bicicletă Pegas cu care se plimba o vecină de bloc, amică de-a fetelor. Desigur, chestia mică blondă, pasionată de 2 roţi încă de la o vârstă fragedă, a vrut să fie plimbat cu bicicleta, prestând nişte răgete de excepţie atunci când a fost refuzat. După nişte negocieri, fata s-a lăsat convinsă să mă învârtă prin parcare, stând în fund pe portbagajul bicicletei.

După doar vreo câţiva metri, chestia blondă şi ciufulită remarcă un bolovan de dimensiuni medii care încerca să se intersecteze cu traiectoria bicicletei. Desigur, a urmat un "nu trece peste bolovan! nu trece peste bolovan!", dar se pare că la vârste fragede îndemnurile cu pricina au înţelesuri contrare, gen "e obligatoriu să treci peste bolovan, altfel nu ai cum să cazi!". Ei, zis şi făcut (pe dos). Bicicleta a trecut peste bolovan iar chestia mică blondă, deşi fusese instruită după toate regulile de mers ca pasager pe bicicletă, a reuşit să-şi introducă, din balansul generat, piciorul stâng undeva între spiţele bicicletei şi cadru. Trosc!

Îmi aduc aminte doar fragmente din momentele următoare, cum ar fi gagicile de surori care încercau să mă convingă că n-am nimic şi să nu mai urlu în halul ăla, eu urlând din toţi plămânii, eu ţopăind spre bloc, eu urlând şi mai abitir în lift, eu urlând şi mai tare când am intrat în casă iar apoi... am avut piciorul în ghips.

Tanti Tofana (de fapt o cheamă Tofan, da' eu aşa îi ştiam, nenea Tofan şi tanti Tofana), o vecină de palier, amică de-a mamei, avea un balansoar din lemn, un fel de trăsurică la care erau "înhămaţi" doi căluţi din placaj. Era, parcă, roşu, iar Florin (băiatul lui tanti Tofana, cam de aceeaşi vârstă cu mine) trăgea disperat de el încercând să n-o lase pe maică-sa să mi-l împrumute. Ei, până la urmă s-a lăsat convins şi, pentru vreo câteva săptămâni am avut trăsurică.

Învăţasem să mă balansez în aşa fel încât să mă deplasez înainte sau înapoi, aşa că mă plimbam prin casă cu el, probabil scoţându-i peri albi mamei cu urmele pe care le lăsam pe parchet - covoare. Pentru restul deplasărilor probabil tata a făcut condiţie fizică, pentru că nici atunci când aveam două picioare zdravene nu prea catadicseam să merg pe jos, vroiam mereu "în cârcă".

La un moment dat balansoarul meu a dispărut dar nu îmi amintesc exact când şi cum. Probabil învăţasem să ţopăi din nou şi îmi găsisem îndeletniciri mai plăcute.

001 - De veghe în oliţa de noapte

Chestia aia mică şi ciufulită care am fost eu cândva a reuşit de câteva ori să stârnească nişte reacţii şi comportamente care pot părea bizare.

Maică-mea a fost o ciudată. Am şters iniţial propoziţia anterioară, pentru că mi s-a părut peiorativă. Dar apoi mi-am dat seama că de fapt ciudăţenia ei a fost, nu ştiu de ce îmi vine cuvântul "pufoasă" în minte. Da, o ciudăţenie pufoasă, care probabil o să mai apară pe aici.

Chestia aia mică şi ciufulită avea vreo 2 ani. Nu putea să stea într-un loc nici rugat, nici ameninţat, nici bătut, nu, nu prea putea. Se plimba în permanenţă după câte cineva. Bănuiesc totuşi că toate chestiile mici, ciufulite sau nu, se plimbă, la 2 ani, după câte cineva.

Tata ieşise pe balcon, să ceva. Deşi se pare ca era ceva suficient de interesant cât să mă atragă şi pe mine acolo, nu îmi amintesc ce anume. Oricum, principalul e că pragul de la balcon a ţinut morţiş să se împotrivească tentativei mele de a îl urmări în viteză pe tata. După ce l-am escaladat (pragul), se pare că s-a ridicat brusc la o înălţime de la care A TREBUIT să sar. M-am împiedicat, m-am străduit să-mi menţin echilibrul şi, surprinzător, am reuşit. Nu, nu mi-am belit nasul, n-am cazut peste balustradă (ar fi fost cam trist, stăteam la etajul 9), dar în zbânţuiala cu pricina am reuşit să înghit bila de rulment pe care o ţineam, dintr-un motiv care încă îmi scapă, în gură.

După scurtul moment de uluială care a urmat, îmi amintesc că am bocit în dulcele stil "urlete cât îl ţin bojocii" vreo juma' de oră. Printre behăieli, i-am spus mamei ce poznă am făcut (eram foarte dezinvolt după ce făceam câte o prostie) iar mama s-a abţinut eroic să nu leşine. Pentru că, în stilul ei ciudat-pufos, cu siguranţă s-a gândit la faptul că bila va rugini la mine în stomac şi voi deveni o chestie mică-ciufulită-maronie.

Aşa că, următoarele zile am fost retrogradat de la grupa mică la grupa foarte mică şi am fost nevoit să prestez la oliţă. După fiecare prestaţie, mama scormonea produsul brut în căutarea bilei buclucaşe şi îmi amintesc ce victorie am repurtat atunci când a găsit-o. Probabil că deja nu mai poate fi o surpriză că bila cu pricina a fost spălată bine şi pusă în "seiful" mamei, lângă doi bănuţi de argint de pe vremea vreunui rege, un cercel de aur rupt, o schijă mititică extrasă din unul dintre genunchii pliurdei de soră-mea, un dinte al unuia dintre noi (probabil că toţi îl revendicăm acum, când nu e nimeni care să ne spună adevărul) şi o cruce mică, mică, de aur, de pus la gât.

Un gând de aiurea

Taţii, sunt făcuţi special ca să joci şah cu ei. Sau table. De fapt, sunt mai multe feluri de taţi. Cei pe care nu apuci să-i cunoşti, cei pe care nu îi cunoşti, cei pe care îi cunoşti şi îţi doreşti să nu-i fi cunoscut. Dar trebuie să vrei. Nimeni nu e "bine-venit" în clubul celor care vorbesc la trecut de taţii lor, dar în general, toţi ajung acolo. Până atunci, dacă nu ştii să joci şah, învaţă, pentru tine.

De 37.45, visare

Siegfried, Joseph, Otto si Carol, motanul şi regii orelor prânzului de astăzi, vă mulţumesc că aţi devenit reali şi pentru vizita din visul numit Zilele Regelui.

M-am surprins mângâind hârtia încercând, cred, să simt în microscopicele denivelări ale literei tipărite ploaia, vântul băltoacele şi noroiul Lipscanilor, ţâţele (unsprezece) şi şira spinării. Am tras adânc din ţigară şi apoi respirat încercând să aspir mirosul de levănţică, gâşte moarte, rachiu şi mere.

*

60,45

RON. Atâţi bani am prin buzunare.

Abia am ajuns acasă. Şi la propriu şi la figurat. Am şontâcăit din staţia de autobuz până la scara blocului şi am remarcat că trebuie să fac minim o pauză ca să urc până la etajul 4. Am început să mă apropii de data expirării, gata.

E amuzant să urci cu greu într-un autobuz şi să-ţi vină în cap clişee de genul "bă, ce transport în comun de căcat, n-au nici un pic de respect pentru noi, bătrânii". Păi cum naiba se caţără babele de 80 de ani în autobuzele astea cu trepte de 50 de cm nu înţeleg.

Am 6 pastile de Mydocalm lângă mine şi încerc să-mi fac curaj să nu iau. Una, desigur, da' oricum. Nu-mi place să iau pastile.

A! Am reuşit să mă abţin! Nu mi-am cumpărat ţigări! Şi la cât de nasol ar fi să trebuiască să urc din nou 4 etaje, poate reuşesc să nu termin azi pachetul pe care-l am. 13 ţigări mai exact, dintre care una aprinsă. În schimb am reuşit, contra sumei de 4.65 roni bucata să-mi procur două conserve de fasole cu cacofonie. Adică cu cârnaţi. Bicacofonie. Aşa. Conserve. Le-am cărat în buzunar la vestă ca să mă simt mai ecologic refuzând o sacoşă de plastic.

Şi uite aşa, cu o pâine în braţe, un teanc de ziare, 13 ţigări, 600 de grame de fasole cucârnaţi în buzunare, căştile în urechi şi şaizeci de lei si patruzeci şi cinci de bani rămaşi până luni, am lipăit prin noroaile patriei până acasă.

12 ţigări. De la "şaizeci de lei si patruzeci şi cinci de bani rămaşi până luni," până acum am reuşit următoarele: să fumez ţigara treişpe, să ard siguranţa băgând radiatorul în priză, să schimb siguranţa cu pricina, să remarc că un fir din tabloul de siguranţe e roşu incandescent, să sun la uşă la Cristi ca să-i atrag atenţia asupra aspectului şi să aflu cu ocazia asta că lui i s-a ars televizorul acu vreo trei zile, de la şocurile de tensiune care mi-au distrus mie centrala electrotermică pe care trebuie să o repar cu ajutorul rotundei sume de 700 de ron, pe care nu-i am. Aşa că, un grup de şoc de 5 indivizi (eu şi încă patru vecini), o să facem luni o excursie la EoN să îi urăm un călduros "Scoate banii!".

O chestie pozitivă ar fi că, uitându-mă pe birou dupa un dispozitiv de lărgit capacul siguranţei, am mai descoperit o monedă de 10 bani. Pe care, desigur, după ce am folosit-o cu succes la desfacut capacul cu pricina, am pus-o lângă ceilalţi 45 de bani. Cred că sunt deasupra inflaţiei cu descoperirea asta.

Aşadar, am un radiator de reparat. Se pare ca firul pe care-l îngrămădisem eu provizoriu într-un papucel rupt s-a deplasat un pic si a facut un contact nedorit cu o parte metalică, generând un frumos arc electric.

Mă uimeşte totuşi "robusteţea" sursei computerului. N-a cedat nici la căderile de tensiune de zilele trecute şi nici acum când am troznit siguranţa. Băi, iar latră câinele ăla isteric. Gata, nu mai latră. Tot îi bag eu un bocanc în târtiţă într-o zi. Revenind, mă bucură calculatorul. Să trăiască!

Gata. Cred că am scris suficient de mult ca să suplinesc pauza de un an şi ceva. Las'că mai scriu io.