002 - Pe cai!
Chestia mică blondă avea vreo 3 ani şi se juca pe afară, în spatele blocului. Surorile lui mai mari (adică, la perioada respectiva una prin şcoala primară şi una în gimnaziu) îl supravegheau atent, făcând cu totul altceva. Bine, de altfel foarte grijulii să nu mă plictisesc, că dacă vroiam acasă, trebuiau "automat" să meargă şi ele.
Ei, mă plictisisem iar în decor apăruse o bicicletă Pegas cu care se plimba o vecină de bloc, amică de-a fetelor. Desigur, chestia mică blondă, pasionată de 2 roţi încă de la o vârstă fragedă, a vrut să fie plimbat cu bicicleta, prestând nişte răgete de excepţie atunci când a fost refuzat. După nişte negocieri, fata s-a lăsat convinsă să mă învârtă prin parcare, stând în fund pe portbagajul bicicletei.
După doar vreo câţiva metri, chestia blondă şi ciufulită remarcă un bolovan de dimensiuni medii care încerca să se intersecteze cu traiectoria bicicletei. Desigur, a urmat un "nu trece peste bolovan! nu trece peste bolovan!", dar se pare că la vârste fragede îndemnurile cu pricina au înţelesuri contrare, gen "e obligatoriu să treci peste bolovan, altfel nu ai cum să cazi!". Ei, zis şi făcut (pe dos). Bicicleta a trecut peste bolovan iar chestia mică blondă, deşi fusese instruită după toate regulile de mers ca pasager pe bicicletă, a reuşit să-şi introducă, din balansul generat, piciorul stâng undeva între spiţele bicicletei şi cadru. Trosc!
Îmi aduc aminte doar fragmente din momentele următoare, cum ar fi gagicile de surori care încercau să mă convingă că n-am nimic şi să nu mai urlu în halul ăla, eu urlând din toţi plămânii, eu ţopăind spre bloc, eu urlând şi mai abitir în lift, eu urlând şi mai tare când am intrat în casă iar apoi... am avut piciorul în ghips.
Tanti Tofana (de fapt o cheamă Tofan, da' eu aşa îi ştiam, nenea Tofan şi tanti Tofana), o vecină de palier, amică de-a mamei, avea un balansoar din lemn, un fel de trăsurică la care erau "înhămaţi" doi căluţi din placaj. Era, parcă, roşu, iar Florin (băiatul lui tanti Tofana, cam de aceeaşi vârstă cu mine) trăgea disperat de el încercând să n-o lase pe maică-sa să mi-l împrumute. Ei, până la urmă s-a lăsat convins şi, pentru vreo câteva săptămâni am avut trăsurică.
Învăţasem să mă balansez în aşa fel încât să mă deplasez înainte sau înapoi, aşa că mă plimbam prin casă cu el, probabil scoţându-i peri albi mamei cu urmele pe care le lăsam pe parchet - covoare. Pentru restul deplasărilor probabil tata a făcut condiţie fizică, pentru că nici atunci când aveam două picioare zdravene nu prea catadicseam să merg pe jos, vroiam mereu "în cârcă".
La un moment dat balansoarul meu a dispărut dar nu îmi amintesc exact când şi cum. Probabil învăţasem să ţopăi din nou şi îmi găsisem îndeletniciri mai plăcute.
Ei, mă plictisisem iar în decor apăruse o bicicletă Pegas cu care se plimba o vecină de bloc, amică de-a fetelor. Desigur, chestia mică blondă, pasionată de 2 roţi încă de la o vârstă fragedă, a vrut să fie plimbat cu bicicleta, prestând nişte răgete de excepţie atunci când a fost refuzat. După nişte negocieri, fata s-a lăsat convinsă să mă învârtă prin parcare, stând în fund pe portbagajul bicicletei.
După doar vreo câţiva metri, chestia blondă şi ciufulită remarcă un bolovan de dimensiuni medii care încerca să se intersecteze cu traiectoria bicicletei. Desigur, a urmat un "nu trece peste bolovan! nu trece peste bolovan!", dar se pare că la vârste fragede îndemnurile cu pricina au înţelesuri contrare, gen "e obligatoriu să treci peste bolovan, altfel nu ai cum să cazi!". Ei, zis şi făcut (pe dos). Bicicleta a trecut peste bolovan iar chestia mică blondă, deşi fusese instruită după toate regulile de mers ca pasager pe bicicletă, a reuşit să-şi introducă, din balansul generat, piciorul stâng undeva între spiţele bicicletei şi cadru. Trosc!
Îmi aduc aminte doar fragmente din momentele următoare, cum ar fi gagicile de surori care încercau să mă convingă că n-am nimic şi să nu mai urlu în halul ăla, eu urlând din toţi plămânii, eu ţopăind spre bloc, eu urlând şi mai abitir în lift, eu urlând şi mai tare când am intrat în casă iar apoi... am avut piciorul în ghips.
Tanti Tofana (de fapt o cheamă Tofan, da' eu aşa îi ştiam, nenea Tofan şi tanti Tofana), o vecină de palier, amică de-a mamei, avea un balansoar din lemn, un fel de trăsurică la care erau "înhămaţi" doi căluţi din placaj. Era, parcă, roşu, iar Florin (băiatul lui tanti Tofana, cam de aceeaşi vârstă cu mine) trăgea disperat de el încercând să n-o lase pe maică-sa să mi-l împrumute. Ei, până la urmă s-a lăsat convins şi, pentru vreo câteva săptămâni am avut trăsurică.
Învăţasem să mă balansez în aşa fel încât să mă deplasez înainte sau înapoi, aşa că mă plimbam prin casă cu el, probabil scoţându-i peri albi mamei cu urmele pe care le lăsam pe parchet - covoare. Pentru restul deplasărilor probabil tata a făcut condiţie fizică, pentru că nici atunci când aveam două picioare zdravene nu prea catadicseam să merg pe jos, vroiam mereu "în cârcă".
La un moment dat balansoarul meu a dispărut dar nu îmi amintesc exact când şi cum. Probabil învăţasem să ţopăi din nou şi îmi găsisem îndeletniciri mai plăcute.
Etichete: Nupapeuou?
posted by Eugen at 12:54 p.m.
1 Comments:
Fata care s-a lasat convinsa sa te plimbe 3 metri jumate pe portbagajul bicicletei ei ti-a fost la vreo 15 ani distanta profa de filosofie.
Trasurica n-a disparut deloc, a zacut in coltul dinspre drum al balconului inca vreo 3-4 ani. Mai exact pana ne-am mutat de-acolo. nu stiu de ce am impresia ca a stat o perioada si in balconul in forma de L. Oricum si Florin trecuse de varsta fericirii in carutul vernil cu caluti.
Trimiteți un comentariu
<< Home