001 - De veghe în oliţa de noapte
Chestia aia mică şi ciufulită care am fost eu cândva a reuşit de câteva ori să stârnească nişte reacţii şi comportamente care pot părea bizare.
Maică-mea a fost o ciudată. Am şters iniţial propoziţia anterioară, pentru că mi s-a părut peiorativă. Dar apoi mi-am dat seama că de fapt ciudăţenia ei a fost, nu ştiu de ce îmi vine cuvântul "pufoasă" în minte. Da, o ciudăţenie pufoasă, care probabil o să mai apară pe aici.
Chestia aia mică şi ciufulită avea vreo 2 ani. Nu putea să stea într-un loc nici rugat, nici ameninţat, nici bătut, nu, nu prea putea. Se plimba în permanenţă după câte cineva. Bănuiesc totuşi că toate chestiile mici, ciufulite sau nu, se plimbă, la 2 ani, după câte cineva.
Tata ieşise pe balcon, să ceva. Deşi se pare ca era ceva suficient de interesant cât să mă atragă şi pe mine acolo, nu îmi amintesc ce anume. Oricum, principalul e că pragul de la balcon a ţinut morţiş să se împotrivească tentativei mele de a îl urmări în viteză pe tata. După ce l-am escaladat (pragul), se pare că s-a ridicat brusc la o înălţime de la care A TREBUIT să sar. M-am împiedicat, m-am străduit să-mi menţin echilibrul şi, surprinzător, am reuşit. Nu, nu mi-am belit nasul, n-am cazut peste balustradă (ar fi fost cam trist, stăteam la etajul 9), dar în zbânţuiala cu pricina am reuşit să înghit bila de rulment pe care o ţineam, dintr-un motiv care încă îmi scapă, în gură.
După scurtul moment de uluială care a urmat, îmi amintesc că am bocit în dulcele stil "urlete cât îl ţin bojocii" vreo juma' de oră. Printre behăieli, i-am spus mamei ce poznă am făcut (eram foarte dezinvolt după ce făceam câte o prostie) iar mama s-a abţinut eroic să nu leşine. Pentru că, în stilul ei ciudat-pufos, cu siguranţă s-a gândit la faptul că bila va rugini la mine în stomac şi voi deveni o chestie mică-ciufulită-maronie.
Aşa că, următoarele zile am fost retrogradat de la grupa mică la grupa foarte mică şi am fost nevoit să prestez la oliţă. După fiecare prestaţie, mama scormonea produsul brut în căutarea bilei buclucaşe şi îmi amintesc ce victorie am repurtat atunci când a găsit-o. Probabil că deja nu mai poate fi o surpriză că bila cu pricina a fost spălată bine şi pusă în "seiful" mamei, lângă doi bănuţi de argint de pe vremea vreunui rege, un cercel de aur rupt, o schijă mititică extrasă din unul dintre genunchii pliurdei de soră-mea, un dinte al unuia dintre noi (probabil că toţi îl revendicăm acum, când nu e nimeni care să ne spună adevărul) şi o cruce mică, mică, de aur, de pus la gât.
Maică-mea a fost o ciudată. Am şters iniţial propoziţia anterioară, pentru că mi s-a părut peiorativă. Dar apoi mi-am dat seama că de fapt ciudăţenia ei a fost, nu ştiu de ce îmi vine cuvântul "pufoasă" în minte. Da, o ciudăţenie pufoasă, care probabil o să mai apară pe aici.
Chestia aia mică şi ciufulită avea vreo 2 ani. Nu putea să stea într-un loc nici rugat, nici ameninţat, nici bătut, nu, nu prea putea. Se plimba în permanenţă după câte cineva. Bănuiesc totuşi că toate chestiile mici, ciufulite sau nu, se plimbă, la 2 ani, după câte cineva.
Tata ieşise pe balcon, să ceva. Deşi se pare ca era ceva suficient de interesant cât să mă atragă şi pe mine acolo, nu îmi amintesc ce anume. Oricum, principalul e că pragul de la balcon a ţinut morţiş să se împotrivească tentativei mele de a îl urmări în viteză pe tata. După ce l-am escaladat (pragul), se pare că s-a ridicat brusc la o înălţime de la care A TREBUIT să sar. M-am împiedicat, m-am străduit să-mi menţin echilibrul şi, surprinzător, am reuşit. Nu, nu mi-am belit nasul, n-am cazut peste balustradă (ar fi fost cam trist, stăteam la etajul 9), dar în zbânţuiala cu pricina am reuşit să înghit bila de rulment pe care o ţineam, dintr-un motiv care încă îmi scapă, în gură.
După scurtul moment de uluială care a urmat, îmi amintesc că am bocit în dulcele stil "urlete cât îl ţin bojocii" vreo juma' de oră. Printre behăieli, i-am spus mamei ce poznă am făcut (eram foarte dezinvolt după ce făceam câte o prostie) iar mama s-a abţinut eroic să nu leşine. Pentru că, în stilul ei ciudat-pufos, cu siguranţă s-a gândit la faptul că bila va rugini la mine în stomac şi voi deveni o chestie mică-ciufulită-maronie.
Aşa că, următoarele zile am fost retrogradat de la grupa mică la grupa foarte mică şi am fost nevoit să prestez la oliţă. După fiecare prestaţie, mama scormonea produsul brut în căutarea bilei buclucaşe şi îmi amintesc ce victorie am repurtat atunci când a găsit-o. Probabil că deja nu mai poate fi o surpriză că bila cu pricina a fost spălată bine şi pusă în "seiful" mamei, lângă doi bănuţi de argint de pe vremea vreunui rege, un cercel de aur rupt, o schijă mititică extrasă din unul dintre genunchii pliurdei de soră-mea, un dinte al unuia dintre noi (probabil că toţi îl revendicăm acum, când nu e nimeni care să ne spună adevărul) şi o cruce mică, mică, de aur, de pus la gât.
Etichete: Nupapeuou?
posted by Eugen at 9:57 p.m.
2 comments
