Văzută prin vizor

viaţa nu e acolo.

Ei prostii, e acolo, doar că se ascunde în chestia aia neagră de care ţi-e frică, în întuneric.

E absolut (*) trist să te uiţi înspre vizor aşteptând ca cerculeţul ăla metalic şi întunecat să se faca metalic şi alb. Sau galben, depinde de lumina de dincolo de uşă. În general, când cerculeţul devine alb (sau galben), e cineva dincolo. Problema e că nu doar persoana pe care o aştepţi aprinde lumina pe hol, deh, dezavantajele traiului pe o casă a scării comună.

Cerculeţul se face alb, lumina îţi sclipeşte în colţul ochiului drept şi ridici capul. Aştepţi, sau sari şi-ţi lipeşti ochiul de vizor. Vezi un perete alb în faţă, nişte conducte de gaz şi scara care duce pe acoperişul blocului. Îţi doreşti altceva, îţi doreşti ca un chip cunoscut să se deseneze pe albul ăla enervant. Clic. Întunericul îţi intră în ochi şi îţi ia o fracţiune de secundă să te prinzi că ai aşteptat aiurea.

Te aşezi din nou în colţul tău şi aştepţi să dispară întunericul ăla. Pe care îl urăşti.