Am fost la Librex, de necrezut!

Prin urmare, m-am indreptat spre Librex, despre care-mi spusese Juju cum ca s-ar produce in weekendul asta, adica se termina azi. Am ajuns cu 5 minute inainte sa se dechida, daca-mi vine sa cred...

Ma rog, Librexul e un targ de carte. Sau de carti. Oricum, ori am ajuns eu devreme de tot intr-o duminica, ori e ceva in neregula cu romanii. Nu ca n-as fi stiut pana acum, dar erau mai multi oameni din partea editurilor decat eventuali amatori de carte.

Una peste alta, Sala Sporturilor e cel mai prost loc din lume unde ai putea sa faci un targ de orice fel. Nu-mi place deloc locul ala, da' deloc. Cand era triscoteca era mai misto. Ma rog, un fel de a spune.

Imi pare rau ca nu mi-am luat colectia Dumas de la Adevarul si Enciclopedia Britannica. Ca, in rest... dupa cum imi place sa ma scuz (Vlad asa zice!), nu prea am timp sa citesc. Cu toate astea, intr-o ordine aproximativa:

Orson Scott Card - Amintirea + Navele Pamantului - abia astept sa le citesc
Strugatki - Melcul pe povarnis - ibidem
Florin Irimia - O fereastra intunecata - Defekt a fost super, Fereastra incepe interesant - o sa ma tin la curent
Filip Florian - Toate bufnitele - Degetele, Baiuteii si Zilele au fost superbe, sper ca si bufnitele sa ma satisfaca

si pentru RontziPontzi o carte cu animele care face cotcodace proaspat oul cand il face!

999 - Alandala

Căcatul ala mic şi blond a crescut între timp. Se trezeşte în FIECARE dimineaţă în jur de 9, se câcâie vreo cinşpe minute să iasă din casă, bea o cafea în acelaşi loc în fiecare zi (chiar la aceeaşi masă), merge la servici, daca e în timpul săptămânii, pe la ora 6 p.m. merge în Fundaţie, bea un mocacino, merge acasă, se uită ore în şir la Friends şi adoarme. A doua zi, la fel. A treia zi, la fel. A patra zi, la fel. Au trecut un număr prea mare de zile, la fel. Şi din ce zic unii, trebuie să strâng din dinţi, va fi mai bine.

M-am săturat de scrâşnetul ăsta. M-am săturat. M-am săturat de trăit alandala. Alandala e bine. Alandala e plăcut. Dar prea mult alandala, strică.

Trăiesc în aceeaşi casă cu nişte mesaje mâzgâlite pe pereţi şi pe podea. În fiecare zi mă uit la ele în timp ce fetele şi băieţii din Friends încearcă să fie... prietenoşi. Nu-i aud. Trăiesc într-o casă în care buda e înnegrită de fum. Mă piş în fiecare zi peste urmele unei chestii care doare. Urmele cu pricina se şterg. Mesajele se duc şi ele dracului, fără să fac nici un efort. În urmă rămân nişte pereţi goi şi o podea goală.

Gol. Aşa sunt.

Petru într-o lume de căcat

Să te caci în ea lume de căcat şi pe oamenii "de lângă tine". Oamenii au ajuns nişte mui, n-a mai rămas nimic din ceea ce era catalogat "omenesc". A fi om acum înseamnă să crapi în tine cât mai mult, ceea ce te face mai pizd decât ceilalţi, să le tragi ţeapă la fraieri (sau statului) ca să faci, din nou, maţul gros (unde maţ gros poate însemna şi Q7), să îţi tragi ţoale de firmă şi să mergi în mall / cluburi.

Să fii om nu mai înseamnă să-ţi pese de cel de lângă tine, nu mai înseamnă să apuci o mână întinsă când celălalt (om ca şi tine, om ca şi tine) e gata să cadă. Om nu mai înseamnă să mângâi un animal, om înseamnă să-i rupi spinarea, pentru că poţi, pentru că eşti mai mare. Om înseamnă să înşeli şi apoi să râzi de cel înşelat. "Băăă, ce prost e ăla". Înseamnă să faci sex cu fiică-ta, că ce dracu, e normal, dacă tot i-a dat dumne^H^H^H^H evoluţia organe sexuale, e un semn! Om înseamnă să dai buzna în casă peste o babă şi să-i furi pensia. Să umpli de sânge un nene care duce acasă cei 300 de lei leafă, ca să-i furi.

E mişto. E exact lumea în care să zici "Bine ai venit, fiule, să vezi ce mişto e! Numa' să nu cânţi la acordeon, e un păcat capital."

Domnului Calugheropulos Cleo, scuzele mele!

Stimate domnule Calugheropulos Cleo,

Îmi cer mii de scuze că acum aproximativ 25 de ani mi s-a părut foarte amuzant să vă sun pe la 2 p.m., să zic "Alo, casa CALUGHEROPULOS?" şi apoi, după răspunsul afirmativ, să râd ca prostu' şi să închid. Eram un copil, ce ştiam eu atunci. Îmi cer scuze că v-am închis, acum aş fi în stare să fac mişto de asta minute în şir.

002 - Pe cai!

Chestia mică blondă avea vreo 3 ani şi se juca pe afară, în spatele blocului. Surorile lui mai mari (adică, la perioada respectiva una prin şcoala primară şi una în gimnaziu) îl supravegheau atent, făcând cu totul altceva. Bine, de altfel foarte grijulii să nu mă plictisesc, că dacă vroiam acasă, trebuiau "automat" să meargă şi ele.

Ei, mă plictisisem iar în decor apăruse o bicicletă Pegas cu care se plimba o vecină de bloc, amică de-a fetelor. Desigur, chestia mică blondă, pasionată de 2 roţi încă de la o vârstă fragedă, a vrut să fie plimbat cu bicicleta, prestând nişte răgete de excepţie atunci când a fost refuzat. După nişte negocieri, fata s-a lăsat convinsă să mă învârtă prin parcare, stând în fund pe portbagajul bicicletei.

După doar vreo câţiva metri, chestia blondă şi ciufulită remarcă un bolovan de dimensiuni medii care încerca să se intersecteze cu traiectoria bicicletei. Desigur, a urmat un "nu trece peste bolovan! nu trece peste bolovan!", dar se pare că la vârste fragede îndemnurile cu pricina au înţelesuri contrare, gen "e obligatoriu să treci peste bolovan, altfel nu ai cum să cazi!". Ei, zis şi făcut (pe dos). Bicicleta a trecut peste bolovan iar chestia mică blondă, deşi fusese instruită după toate regulile de mers ca pasager pe bicicletă, a reuşit să-şi introducă, din balansul generat, piciorul stâng undeva între spiţele bicicletei şi cadru. Trosc!

Îmi aduc aminte doar fragmente din momentele următoare, cum ar fi gagicile de surori care încercau să mă convingă că n-am nimic şi să nu mai urlu în halul ăla, eu urlând din toţi plămânii, eu ţopăind spre bloc, eu urlând şi mai abitir în lift, eu urlând şi mai tare când am intrat în casă iar apoi... am avut piciorul în ghips.

Tanti Tofana (de fapt o cheamă Tofan, da' eu aşa îi ştiam, nenea Tofan şi tanti Tofana), o vecină de palier, amică de-a mamei, avea un balansoar din lemn, un fel de trăsurică la care erau "înhămaţi" doi căluţi din placaj. Era, parcă, roşu, iar Florin (băiatul lui tanti Tofana, cam de aceeaşi vârstă cu mine) trăgea disperat de el încercând să n-o lase pe maică-sa să mi-l împrumute. Ei, până la urmă s-a lăsat convins şi, pentru vreo câteva săptămâni am avut trăsurică.

Învăţasem să mă balansez în aşa fel încât să mă deplasez înainte sau înapoi, aşa că mă plimbam prin casă cu el, probabil scoţându-i peri albi mamei cu urmele pe care le lăsam pe parchet - covoare. Pentru restul deplasărilor probabil tata a făcut condiţie fizică, pentru că nici atunci când aveam două picioare zdravene nu prea catadicseam să merg pe jos, vroiam mereu "în cârcă".

La un moment dat balansoarul meu a dispărut dar nu îmi amintesc exact când şi cum. Probabil învăţasem să ţopăi din nou şi îmi găsisem îndeletniciri mai plăcute.

001 - De veghe în oliţa de noapte

Chestia aia mică şi ciufulită care am fost eu cândva a reuşit de câteva ori să stârnească nişte reacţii şi comportamente care pot părea bizare.

Maică-mea a fost o ciudată. Am şters iniţial propoziţia anterioară, pentru că mi s-a părut peiorativă. Dar apoi mi-am dat seama că de fapt ciudăţenia ei a fost, nu ştiu de ce îmi vine cuvântul "pufoasă" în minte. Da, o ciudăţenie pufoasă, care probabil o să mai apară pe aici.

Chestia aia mică şi ciufulită avea vreo 2 ani. Nu putea să stea într-un loc nici rugat, nici ameninţat, nici bătut, nu, nu prea putea. Se plimba în permanenţă după câte cineva. Bănuiesc totuşi că toate chestiile mici, ciufulite sau nu, se plimbă, la 2 ani, după câte cineva.

Tata ieşise pe balcon, să ceva. Deşi se pare ca era ceva suficient de interesant cât să mă atragă şi pe mine acolo, nu îmi amintesc ce anume. Oricum, principalul e că pragul de la balcon a ţinut morţiş să se împotrivească tentativei mele de a îl urmări în viteză pe tata. După ce l-am escaladat (pragul), se pare că s-a ridicat brusc la o înălţime de la care A TREBUIT să sar. M-am împiedicat, m-am străduit să-mi menţin echilibrul şi, surprinzător, am reuşit. Nu, nu mi-am belit nasul, n-am cazut peste balustradă (ar fi fost cam trist, stăteam la etajul 9), dar în zbânţuiala cu pricina am reuşit să înghit bila de rulment pe care o ţineam, dintr-un motiv care încă îmi scapă, în gură.

După scurtul moment de uluială care a urmat, îmi amintesc că am bocit în dulcele stil "urlete cât îl ţin bojocii" vreo juma' de oră. Printre behăieli, i-am spus mamei ce poznă am făcut (eram foarte dezinvolt după ce făceam câte o prostie) iar mama s-a abţinut eroic să nu leşine. Pentru că, în stilul ei ciudat-pufos, cu siguranţă s-a gândit la faptul că bila va rugini la mine în stomac şi voi deveni o chestie mică-ciufulită-maronie.

Aşa că, următoarele zile am fost retrogradat de la grupa mică la grupa foarte mică şi am fost nevoit să prestez la oliţă. După fiecare prestaţie, mama scormonea produsul brut în căutarea bilei buclucaşe şi îmi amintesc ce victorie am repurtat atunci când a găsit-o. Probabil că deja nu mai poate fi o surpriză că bila cu pricina a fost spălată bine şi pusă în "seiful" mamei, lângă doi bănuţi de argint de pe vremea vreunui rege, un cercel de aur rupt, o schijă mititică extrasă din unul dintre genunchii pliurdei de soră-mea, un dinte al unuia dintre noi (probabil că toţi îl revendicăm acum, când nu e nimeni care să ne spună adevărul) şi o cruce mică, mică, de aur, de pus la gât.

Un gând de aiurea

Taţii, sunt făcuţi special ca să joci şah cu ei. Sau table. De fapt, sunt mai multe feluri de taţi. Cei pe care nu apuci să-i cunoşti, cei pe care nu îi cunoşti, cei pe care îi cunoşti şi îţi doreşti să nu-i fi cunoscut. Dar trebuie să vrei. Nimeni nu e "bine-venit" în clubul celor care vorbesc la trecut de taţii lor, dar în general, toţi ajung acolo. Până atunci, dacă nu ştii să joci şah, învaţă, pentru tine.