N-aveţi să-mi împrumutaţi 5 lei?

Un bătrânel îmbrăcat nici prea prea (bine) nici foarte foarte (murdar) aproape îmi smulge din mână leul pe care i-l întindeam. Nu-mi ceruse bani, bâlbâise ceva spre un altcineva care intra în acelaşi timp cu mine în magazin.

Am trecut peste ideea care îmi vine în minte de fiecare dată (o să-i dea pe băutură - de obicei mă gândesc la asta dar prefer să alung ideea) şi i-am dat un leu. A spus ceva în direcţia mea, dar deja nu mă mai gândeam la asta. Îmi adusesem aminte de o întâmplare amuzantă de când eram mic.

Eram printr-una din clasele 1-2-3-4, probabil mai spre 4. Vis-a-vis de şcoala unde învăţam (numărul 3, Piatra Neamţ), era "Fabrica de pâine". Cred că strategia celor de acolo era să scoată pâinea din cuptor exact în momentul în care aveam noi pauza mare. Cei 50 de metri între poarta şcolii şi fabrica respectivă nu aveau nici un efect de atenuare a mirosului de pâine proaspătă şi ne duceam teleghidaţi, în grupuri mititele sau mai mari să ne procuram chestii de ronţăit.

În perioada respectivă un covrig era 1 leu, un baton la fel, o "japoneză" un leu si cin'zeci de bani, o pâine împletită, parcă, trei lei juma' sau ceva de genul. Eugeniile erau 75 de bani dar erau opţiunea a doua.

(Paranteză, adică semnul ăla de la capătul rândului. Îmi amintesc şi cum şuşoteam pe la colţuri despre maşina 1-NT-101 care a dat peste una dintre colegele noastre de la o clasă paralelă. 1-NT-101 era o maşină celebră şi periculoasă, maşina secretarului sau cum se numea de partid, şef peste Piatra. În perioada respectivă, Maria Gheorghe. N-am ştiut niciodată şi nu ştiu nici acum dacă era femeie sau bărbat. Din auzite ştiam că fetiţa cu pricina a fost tăvălită destul de serios de maşina respectivă care circula cam repede pentru drumul îngust pe care-l aveam noi de traversat. Închei paranteza.)

Ei, probabil că în ziua respectivă ori nu primisem leul cuvenit de acasă, combinat ori cu faptul că ai mei n-aveau bani să-mi dea şi sau ratasem raidul zilnic prin buzunarele cu mărunţi ale lui tata. Cert este că am trecut strada împreună cu alţi colegi, doar ca să îmi dau seama că n-aveam absolut nici un bănuţ. (Altă paranteză: e posibil să fi avut dar să-i fi aruncat în fantele primitoare ale jocurilor electronice. În general trei lei fisa, o avere pe atunci.) Bun, ce era de făcut? După o scurtă pauză timp în care toată lumea din jurul meu molfăia diverse produse de panificaţie, am mers întins la primul nene care mi-a ieşit în faţă şi i-am zis "nu vă supăraţi, n-aveţi să-mi împrumutaţi CINCI lei?". Nenea a izbucnit în râs şi m-a întrebat când o să-i dau banii înapoi. I-am răspuns prompt că sigur atunci când ne vom vedea data viitoare. Mi-a dat 5 lei.

Au trecut mai mult de 20 de ani de atunci şi nu l-am mai întâlnit. De fapt, nici nu cred că-mi aduceam aminte la 5 minute după întâmplare, despre cum arăta nenea cu pricina. Aşa că balanţa mea financiară are înscrisă pe undeva o datorie de 5 lei către un nene trecut de prima tinereţe. Un nene care m-a învăţat, cred, ceva, chiar dacă nu prea sunt în stare să identific în cuvinte despre ce e vorba.