Quake şi politică

Discutam azi în contradictoriu cu nişte colegi de servici despre diversele moduri în care poţi juca Quake.

Eu sunt adeptul jocului ‘ghiduş’. Mai tragi o rachetă, mai fugi puţin pe hartă, mai tragi cu shotgun-ul, te mai învârţi, mai faci un săritură mai de pe un colţ, ba mai încerc şi să păcălesc lumea dispărând ‘în ceaţă’ când credeau că mă au în mână. Durată joc: 2-3 minute.

Susţinătorii celeilalte idei erau genul care băgau rachetă după rachetă, schimbau repede pe rail, îţi băgau şi un rail între ochi, scoteau repede lightning gun-ul şi te prăjeau definitiv. Durată joc: 30 de secunde dacă ai noroc.

Nu poţi să te vorba aia în plăcerea omului. La fel cum mie mi-ar place să joc cu parteneri cu acelaşi stil (de-a-v-aţi-ascunselea - sau cum s-o fi scriind), la fel şi lor le-ar place parteneri cu stilul ‘10 rachete pe secundă, bang, you’re dead’. De acord. Ce te faci că invariabil eu mă cam plictisesc după vreo 3 jocuri şi nu prea mă mai joc cu ei?

Şi ca să vezi ce mă duce capu’, în drum spre casă mi-am dat seama că cele două stiluri de joc sunt aproape identic regăsite în politică:

• jocul meu - practicat în general de ăia slabi, care joacă de plăcere, sau de nevoie - avem încă un loc disponibil, cine mai joacă? Jucătorii ăştia pot ajunge la un anumit nivel de îndemânare, dar niciodată n-o să câstige decât maxim un mandat, aa, pardon, meci.
• jocul ‘multe-rachete’, numit şi ‘trage cât mai multe tunuri’ - practicat de meseriaşii pentru care jocul nu mai are nici un secret, care fac uşor toată harta din trei rocket-jump-uri, care au o eficienţă a rail-ului de aproximativ 80% şi acumulează foarte multe puncte într-un singur mandat.

Ce se întâmplă când respectivele stiluri se întâlnesc? Păi… adepţii tunurilor câştigă puncte, iar ‘ghiduşii’ fie intră în modul spectate şi n-au drept de a vota schimbarea modului de joc, fie dau quit şi se duc în Canada.

Mă întreb cât timp o să se joace meseriaşii între ei?