Curcubeul

Un semi-întuneric. Mircea nu îşi dădea seama dacă e claustrofob sau nu, dar ştia că e tare înghesuit. Şi chestia asta cleioasă care îl sâcâia de ceva timp. Mircea nu mai ştia că: timpul există, ce e ăla clei şi că îl cheamă Mircea. Mircea avea aripi dar nu ştia nici asta. Mircea era înghesuit şi ştia că zgomotul ăsta ritmic e ceea ce îl ţine în viaţă. Foşgăitul din jur îl simţea în timpane dar nu înţelegea ce se întâmplă. Îi era doar cald dar bănuia că nici asta n-o să ţină mult.

"Încercam să ma întind un pic! Nu, ce-i asta? Nuuu, doaaaare!". Mircea. "Hmm, ce zice ăsta micu? Nici n-a ieşit bine şi face scandal. Pun pariu că e un mâncău, du-te şi caută ceva de mâncare". Gina. Coţofană, rang trei. "Are ceva de şef în croncănit, cam subţirel, dar cred că e vorba de regimul alimentar, se rezolvă, am plecat, mă întorc imediat". Pierre, cum îi ziceau prietenii, coţofan. Rang patru, puţin frustrat la ultimele promovări. Ratase obiectivul la mustaţă, nu fusese promovat. Acum umbla după musculiţe, avea deja încă două guri de hrănit şi venea a treia.

Într-adevăr, încercând să se întindă un pic ("of, spaţiul ăsta strâmt, am înţepenit aici!"), Mircea lovise din neatenţie cu ciocul mic şi încă nu foarte tare, în coaja căsuţei lui temporare. Făcuse o găurică mică de tot, prin care intra lumină (nu ştia că e lumină, ştia că-l dor ochii, ştia că-l doare ceva nou). Foşgăitul se auzea acum mai tare şi Mircea era curios să vadă ce e dincolo de zidul ăsta care-l înconjura. S-a întins din nou, dar nu reuşea să stea cu ochii deschişi îndreptaţi spre mica gaură care-l lega de lumină. S-a ghemuit din nou, mic, într-un "colţ" al cămăruţei, a închis ochii şi a adormit repede. De afară se auzeau, încet şi aproape, plânsetele de foame ale fraţilor lui.