2checkout - partea a II a

Am rămas dator cu o continuare în forţă a subiectului de mai sus. Iaca ce s-a întâmplat de fapt.

Pe scurt, când am reuşit să-mi fac în sfârşit contul, numele contului era ‘another’. Pornind de la o glumă (BUNĂ!) de-a mea. Pentru că username-ul pe care-l vroiam eu era ocupat, eroarea pe care am primit-o a fost: ‘Username already taken, please enter another’. Aşa că am introdus ‘another’. Zis şi făcut.

Iar când am încercat să ma loghez, bineînţeles că am încercat cu username-ul pe care-l vroiam iniţial. Nu-mi dădeam eu seama de ce-mi tot zic ăia în emailurile pe care mi le trimiteau (vreo 5-6) că ‘Your username is another’. Another, another, da’ care?

Aşa că, până la urmă i-am rugat frumos să-mi trimită un email ne-automat în care să-mi zică username-ul. Iar când am intrat cu ‘another’, nu-ţi poţi închipui ce râs nervos am băgat timp de vreo 10 minute.

Deci am cont la 2co. Le-am trimis şi un email de cenuşă în cap şi scuze şi le-am dat voie să povestească la nepoţi cât de tâmpit e userul ‘another’ de la 2co.

2checkout

Buni băieţi. Exact ce-mi trebuie. Taxe rezonabile iar ca să-ţi faci cont la ei, durează 5 minute. Siiiigur că da!

Adica NU. Am 6 zile de când am introdus ultimul ticket. Nici un semn.

Dar să încep cu începutul.

Tot umblând să văd care e cea mai convenabilă metodă să-mi iau banii pe tirbuşoane, am dat (la recomandările unuia-altuia) peste 2checkout. Am citit eu pe la ei pe site (n-o sa pun linkuri aici, sunt destul de uşor de găsit) cum că ‘Start selling in minutes‘. Fugi de-aici!

Aşa că mi-am pus bani pe Taifun (cine nu ştie ce-i, să meargă pe site-ul BancPost, e pe acolo, pe la secţiunea carduri), am mers la ei pe site şi am început să număr minutele pe care le mai am până o să pot să intru în celebrul (de acum) cont de merchant.

S-I-M-P-L-U! Dai click pe Sign-Up, selectezi ‘Credit card’ la payment type, click-click în bifele de ‘agree with terms…’, click pe Continue. A se observa că deja eşti la ‘1 step from success’.

Bag numărul cărţii de credit, completez eu frumos toate câmpurile… mă poticnesc la CW Code. Cică ‘Security code, usually 3 or 4 digits, and found on back of card‘. Când mi-am luat domeniul de la GoDaddy, nu mi l-a cerut, adică mi l-a cerut da’ or zis băieţii că dacă n-am, nu-i bai. Şi eu nu aveam. Aşa că am lasat gol câmpul şi aici.

BANG! Eroare. ‘Please fill in all the fields’. Domle, înseamnă că trebuie să am vreun cod din ăla. Întorc cartea de credit pe o parte, pe cealaltă, mă uit şi pe muchie… Nimic care să semene cu vreun cod de securitate. Doar, sub numărul cc (prescurtare de la creditcard, că e cam mult de scris), se repeta codul BancPost: 5487. ‘Măi!’, îmi zic, ‘poate ăsta o fi CW code!’. Introduc eu acolo 5487, ‘Continue’, BANG!, ‘Insufficient funds’.

Hopaaa! Cum adică? Păi aveam cei 49 de dolari pe card şi după o tranzacţie eşuată nu mai am? Păi cum vine asta, mă avertizezi că n-am introdus codul, dar în acelaşi timp dai drumul la tranzacţie? EXACT!

Mă duc la bancă, îmi zic ăia că e şi vina lor, că mi-au emis cardul fără codul cu pricina, îmi iau cardul vechi şi promit să-mi facă unul nou. Numai două săptămâni a durat. Dar am card nou.

Drept pentru care, în ziua în care am venit de la bancă, proaspăt posesor de proaspăt card, mă sui pe internet, merg la 2checkout pe site, completez fericit formularul, când… iar trebuie să bag codul. ‘Eheei’, îmi zic, ‘tura asta am cod!’. Întorc cardul cu burta’n jos şi când mă uit pe fundul lui… surpriză! Un număr de 4 cifre, urmat de un număr de 3 cifre. Care dracu’ o fi CW-ul? Tantea de la bancă se bâlbâise când am întrebat-o aşa că mi-am spus că o să fiu suficient de deştept cât să mă prind singur.

Vise, speranţe, amăgiri. Nefiind nici ebraică nici vreo limbă chinezească, citesc de la stânga la dreapta. Citesc ‘3 or 4 digits’, dar apoi citesc un număr de 4 cifre, URMAT de un număr de 3 cifre. Singura chestie care mi-a trecut prin cap a fost că, ambele sunt CW-uri, şi se folosesc în funcţie de situaţie, unii vor pe cel de 3, unii pe cel de 4. Aşa că l-am introdus pe cel de 4.

BANG!. Incorrect CW. ‘#@/#=@&%^&$ mamii lor!’. O fi cel de 3 atunci? ‘Insufficient funds‘. ‘Ei, apăi tu-ţi ceapa ta de 2checkout, cu pisicii lui bunică-ta cu tot’.

După un schimb de emailuri cu un nene Jason de la support, mi s-a transmis să sun la un număr de telefon, pentru că nu pot discuta detalii sensibile (ca numărul cc) prin email. Buni băieţi, au grijă de utilizatorii lor.

(a doua zi) Pus mâna pe telefon, sunat la numărul de support. Dupa vreo 20 de minute de încercări, mă fac şi de râs pe la support-ul de la ISP, aflu că trebuie să formez ‘001′, nu ‘1′ pentru a vorbi în State. Bun. Sun, şi după ce am vorbit vreo 3 minute cu un robot foarte simpatic, care m-a rugat să apăs pe tasta 2, îmi răspunde o tanti.

Foarte amabilă, m-a ascultat după care m-a întrebat: ‘Can you hold a moment, please?’. ‘Absolut’. 10 minute mai târziu, după ce înjurasem fâşâitul pe care-l ascultam, venit tocmai din îndepărtatele State Unite, unde atunci era zi, tanti a revenit şi mi-a spus ‘Do you know how to clear your browser cookies?’. Am crezut că pic pe jos. De fapt eram deja pe jos, că n-am măsuţă de telefon, şi-l ţin pe parchet. ‘Yes’. ‘Please do so and then try again’. Cât despre cei 100 de parai pe care deja-i dădusem pe două erori de-a lor, nici un cuvânt.

Îmi curăţ prăjiturelele din răsfoitorul de dintre-reţele (Pruteanu ar fi mândru) şi încerc din nou. De data asta cu numărul de 3 cifre.

DUMNEZEULE! Am ajuns la pagina următoare! Am merchant number! Trebuie doar să-mi mai fac un cont la ei, mai dau vreo două clickuri şi gata!

Siiiiigur că da. Şi cât de aproape am fost. Simţeam că e ultimul click, dar simţeam şi că ceva e în neregulă. Prea merseseră lucrurile cum trebuie în ultimele 5 clickuri. Cu emoţie, apăs pe ‘Continue’.

Bang? Desigur. Şi de data asta, le-a crăpat serverul de web, urât, cu o eroare 500 de http1.1, care mă interesa grozav. Am şi poză.

Drept pentru care, contul meu a fost pe jumătate făcut. Adică am primit inclusiv un email de felicitări, pupături şi mulţumiri cu lacrimi în ochi că mi-am făcut cont la ei, îmi zic cum se cheamă contul meu, chiar şi parola, dar… contul meu?

Orice încercare de a intra pe site la ei cu userul şi parola pe care mi-au trimis-o… în van. Am încercat să-mi recuperez parola (forgot your password?), dar ăştia chiar ţin seama de întrebările şi răspunsurile pe care le pun în caz de parola uitată, iar eu nu ţin seama de ele, aşa că, bineînţeles, am uitat ce am băgat pe acolo.

Ar fi al treilea ticket pe care l-am introdus la băieţi. Şi după 5 zile de aşteptări, am primit doar un email automat care îmi spune că băieţii sunt foarte preocupaţi de problema mea şi se va rezolva rapid.

Poate doar de la sine, dacă-mi caut alt merchant gateway…

concert jazz în Blackout Club

They got the noise, we got the music - ăsta e subtitlul titlului. Asta e deviza Blackout Club. Şi nu e la mişto.

La o bere, în Tavernă, mi-am adus aminte că azi, 20.01.2005, e concert jazz în Blackout Club.

Probabil că nu ştii ce e Blackout.

Blackout e un bar. Club, să zicem. Standardul meu de bar FAIN. Adică:

• Canapele de piele, joase
• Scaune joase
• Mese joase
• Muzică bună, la un nivel tolerabil
• Budă curată, cu uscător de mâini.

O altă condiţie care face să-mi placă barul e că îi cunosc pe proprietari. Adică mă simt ca între prieteni când merg acolo.

Azi a fost concert jazz. Adică o canapea + masa respectivă + vreo 2 scaune - date la o parte, băgat o clapă, o baterie + loc de basist şi o chitară clasică, pui pe tipul cu saxofonul în faţă, bagi solista în priză, iar rezultatul este o grămadă de lume care se înghesuie să-i asculte.

E singurul bar din Iaşi în care am văzut oameni stând pe jos ca să asculte muzică. Eu eram unul dintre ei. Muzica? Superbă.

Cei care cântau se intitulau (cred) Capitolul IV. Mâine cred că aş putea să fac rost de poze şi de numele lor. Au cântat demenţial. Au avut şi doi invitaţi, un alt basist şi un solist care a făcut spectacol. Nu se înţelegea dacă ce spunea el acolo (în engleză, cred) e inteligibil. Dar avea o voce beton.

Eu zic că Blackout e primul club adevă®at din Iaşi. N-am mai fost în multe ‘cluburi’, dar e singurul loc în care (nu numai când sunt concerte) muzica e MUZICĂ, nu e ZGOMOT.

taverna cu fantome

Azi am fost în Taverna cu fantome.

Ce e asta? Un bar din Iaşi. Greu de explicat pe unde e situat, dar e FOARTE central.

Bar. Mult spus. E de fapt o tranşee, adica un şanţ mai mare, o crâşmă tip vagon.

Un frig ÎN-GRO-ZI-TOR! Am stat cu geaca pe mine. Berea? RECE! Muzica? Death metal, sau orice stil ar putea cânta formaţii care se intitulează ‘Dying Fetus’. E singura pe care am reţinut-o.

Ce e interesant la barul respectiv e că nu o să auzi niciodată manele acolo. Nici Rod Stewart sau Michael Jackson. Sau Spice Girls. NUMAI Death, eventual un Gothic, o treabă. Nici Rage Against The Machine n-aveau.

Proprietarul? Adică barmanul? Un pletos, păr cam pâna la fund. Nimic de reproşat. Ne-a servit câtă bere am vrut. Nu ne-a schimbat scrumiera. Nu ne-a păsat.

Buda? Au! Adica au budă. Nu ‘Au, mă doare’. Undeva la 100 de metri, păzită de un câine lup făcut colac după uşă. N-au uscător de mâini - adică nu corespund standardului meu minim despre un bar civilizat, dar în schimb în buda pentru reprezentantele sexului… frumos, au pişoar. Scuză-mi cuvântul, dar au PIŞOAR! Greu de înţeles de ce, dar au.

În rest, vă recomand cu , căldură (repet CĂLDURĂ - ei n-au) Taverna cu fantome. Fantomele nu există (sau nu le-am văzut eu - sunt un neiniţiat), dar pe perete scrie ‘TU NU MĂ VEZI, DAR EU DAAAAAA!’

nu sunt singur!

De fapt vroiam să spun că nu sunt singurul şi să continui pe rândul 1 (unu) cu “care visează tâmpenii". Dar cum fila de azi nu e despre vise (ci despre interpretarea unuia), m-am gândit că n-ar fi prea reprezentativă prima frază.

De exemplu, nevastă-mea a visat azi-noapte că era la… na, că am uitat, ceva de genul ‘Ploieşti’, şi că lângă ea stătea Iliescu (da, Ion Iliescu, cel care a condus în epoca , cu acelaşi nume). Iliescu nu făcea nimic deosebit dar totuşi se remarca prin faptul că era în trening, cu un cojoc pe el şi avea o pâine în mână.

Mi-am adus aminte că mi-am luat de la Gaudeamus o carte despre interpretarea viselor, aşa că am deschis-o şi am luat-o, logic, pe simboluri.

Trening - nu este în carte, cel mai apropiat este ‘tren’, sau ‘trenă’.

Tren - dacă visezi că eşti într-un tren înseamnă că trebuie să te concentrezi mai mult la ceea ce faci, pentru a avea rezultate - asta înseamnă că Iliescu tre’ să se pună pe treabă.

Trenă - prezicere despre o relaţie plăcută cu un bărbat atractiv - o fi Năstase? O fi Geoană? O fi Mitrea?

Cojoc - din nou, nu este, dar e între ‘coiot’ şi ‘colecţionar’

Coiot - dacă visezi că îl auzi - rudele se vor arăta nemulţumite de tine. Dacă-l omori, vei avea rezultate bune de pe urma planurilor inteligente pe care le-ai făcut - Din nou… o fi Băsescu - dacă-l auzi, ai pus-o cu rudele din PSD. Dacă o fi Năstase, trebuie musai omorât.

Colecţionar - vei întâlni celebrităţi - cred şi eu, e plin PSD-ul de ele.

Pâine - asta este în carte! - simbolizează hrana de toate zilele şi revigorarea spirituală. Asumă totdeauna o semnificaţie pozitivă visului - altă interpretare nu pot să-i găsesc, dar cu siguranţă e elementul cel mai des visat de români, având în vedere că l-au pus în carte.

Iliescu - nu e în carte, dar am găsit sărac şi cinste. Două mame, ‘măi animalule‘ şi ‘asta nu vă priveşte‘ nu figurează nici la erată.

nu mă sună nimeni

Am telefon mobil. De o grămadă de timp. Numărul meu actual îl am de aproximativ doi ani. Şi totuşi, telefonul meu nu prea sună.

Vreau de ceva timp să-mi schimb telefonul mobil. Actualul e cam compromis, a căzut în total vreo 10 etaje pe scări, în reprize de maxim 2 etaje. Se spune că nu ştiu cum să am grijă de el. E posibil.

Întrebarea ar fi, de ce naiba să-mi schimb telefonul? Oricum nu mă sună prea multă lume.

Acu’ vreo 5-6 ani, stăteam cu un prieten de vorbă, la o bere. El era student şi avea un magazin de calculatoare, mai mult stătea prin Bucureşti, eu eram student şi atât, în Iaşi. Maxim la un interval de 5 minute, îi suna telefonul. Destul de frustrant, având în vedere că abia ne vedeam de 2-3 ori pe an, şi nici atunci n-aveam timp să stăm de vorbă.

Mie telefonul îmi sună din an în paşte. Am ajuns la o concluzie tristă. Că prietenii mei nu dau nici măcar 27 de cenţi pe 1 minut de vorbit cu mine. Cum am ajuns la concluzia asta? Păi mă costa 27 de cenţi să vorbesc cu prietenii mei cei mai buni care, întâmplător, nu sunt pe aceeaşi reţea de telefonie mobilă cu mine.

Sau poate n-am nimic de spus. Poate sunt plictisitor. Agasant. Sau oricum, da’ nimeni nu mă sună.

Ca o paranteză, tocmai s-a rupt scaunul sub mine. Nu cred că sunt chiar în halul ăsta de gras, suspectez o boală mai veche…

Mi-am luat mouse optic de la Microsoft. Foarte frumos, foarte mic, negru cu roşu şi merge foarte bine. Deocamdată. Sper să nu prindă viruşi. Chiar ar fi interesant, că restul produselor de la Microsoft sunt pline de găuri de securitate, când o să se găsească prima gaură de securitate într-un mouse?

Revenind la telefoane, ce as putea face cu un Nokia 6260 (aproximativ 17 milioane lei) care nici măcar nu sună? Are camera foto, totuşi… aş putea îmbina lipsa conversaţiei cu lipsa pozelor, după ce mă plictisesc…

Aş vrea să fac trafic de droguri în mod organizat.

declaraţie

Subsemnatul, legitimat, declar că azi-noapte am visat următorul text:

Am fost la Corneliu Vadim Tudor şi i-am cântat nişte bucăţi clasice şi o melodie special compusă, pe loc; maestrul s-a impresionat aşa tare că mi-a făcut cadou manuscrisul cărţii lui următoare cu rugămintea să fac ce vreau cu ea, chiar s-o public sub semnătura mea şi să-i dau un exemplar cu autograf. Mă închipui deja venind de la Paris, de la premiile Oscar ale cărţilor, călare pe un exemplar gigantic al cărţii lui Dan Chişu, cu roţi şi trasă de un miliard de furnici de-ale lui Ana Blandiana

Pe cuvântul meu că nu mint. Şi n-am visat acţiunea de mai sus ci chiar textul. M-am trezit dimineaţă şi l-am scris pe o foaie de hârtie, să nu-l uit până ajung la jurnal. Până şi exprimarea e exact ca acolo, aşa că nu eu, ci subconştientul meu e vinovat de eventualele greşeli de exprimare / logică. Şi că îl visez pe CVT.

Împreună cu textul ăsta am mai visat că am jucat un meci de fotbal-handbal-volei cu echipajul unei farfurii zburătoare, care până la urma s-au dovedit a fi nişte norvegieni care înjurau foarte bine în româneşte, şi că Opelul meu Calibra se împotmolea într-un şanţ plin de noroi. Cred că tre’ să merg la o ghicitoare, să văd ce înseamnă, în cartea mea de interpretat vise nu zice nimic despre Opel Calibra.

În rest, am remarcat că am 6 kilograme de ziare vechi, strânse într-o pungă. O să le donez unei fundaţii care se ocupă cu salvarea copacilor. Iar dacă nu există, îmi fac eu o astfel de fundaţie, am şi cel mai potrivit preşedinte pentru aşa ceva.

Am un borcan maaare de miere din care din când în când mai elimin câte puţin, spre gâtlejul meu. Nu ştiu de ce nu s-a inventat încă dispozitivul de turnat miere în gât din când în când.

A! În iulie anul ăsta am întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului! Să nu uit să-i anunţ şi pe ceilalţi mâine…

sunt stresat

Sau cel puţin aşa susţine doctorul cu care am avut azi o întâlnire. Deşi nu se aştepta să mă vadă, a fost nevoit. Intrasem deja pe uşă.

M-a aşezat posterioric (adică în fund) pe un pat din ăla din muşama şi a început să mă descoasă (metaforic vorbind, desigur, pentru că, tehnic vorbind, nu-s cusut). Că de când nu am mai dormit (de aseară), dacă mănânc lactate (da), dacă mă doare aici (nu), dar aici (nu), că dacă am o poziţie corectă pe scaun la servici (nu), dacă stau mai mult de 10 ore pe zi cu ochii în computer (da), dacă dorm bine noaptea (aşa şi aşa), că ‘respiraţi adânc’ (’îffffff îfffffff’), ‘respiraţi normal’ (’îf îf’), ‘da, n-aveţi nimic’.

‘Bine dom’ doctor, da’ am un coleg căruia-i zvâcneşte un deget’. ‘Să-şi pună o pernuţă sub încheieturi în aşa fel încât degetele să-i stea deasupra tastelor’ (mi-a arătat cum, da’ cum n-am aparat de fotografiat (IAR DESPRE APARATUL DE FOTOGRAFIAT?!?!), n-am cum să-ţi arăt). Doctorul ăsta avea răspuns pentru orice şi prea multe întrebări, am fost tentat să-l întreb ce-a făcut Ceahlăul în meciul din retur cu Poli Timişoara, în anul 1974, dar cum nu ţineam neapărat să aflu, nu l-am întrebat. Sigur ştia.

Am ajuns acasă şi am băut (deja) 1 (un) litru de lapte. Am descoperit cu surprindere, scris pe cutie, că cică nu trebuie să-l ţii în frigider, că e pasteurizat şi nu se strică. Cel puţin nu până deschizi cutia. Ăsta ar fi fost singurul motiv pentru care, până acum, nu-mi cumpăr mai mult de 2-3 cutii odată.

Şi, în curând, o să mă duc la culcare. Poate-mi mai trece stresul şi oboseala. Că aşa mi-a zis doctorul, că e de la stres. Şi să dorm. Noapte bună, şapte purici.

foto-mania

Dacă aş avea un aparat de fotografiat aş fi ceva mai slab. Probabil că aş merge mai mult pe jos, în căutare de ’subiecte’. Cred că o să pornesc o ‘dietă’ de fotografii.

Revin cu obsesia pentru aparatul de fotografiat. Când eram mic, am şutit de la mama 100 de lei (parcă) şi în combinaţie cu alţi doi colegi de clasă (cred că eram prin clasa a III-a sau a IV-a), am cumpărat un aparat foto Smena. Rusesc, mic şi din căte ştiu, cu succes la vremea lui. Am fost foarte fericiţi toţi trei, dar am făcut greşeala să mă duc cu el acasă. Firesc, mama s-a întrebat de unde am avut eu bani să îmi cumpăr un aparat foto (cred că a costat 300 de lei, sau ceva de genul). Tot la fel de firesc, a remarcat că îi lipsesc 100 de lei. Degeaba am încercat să o conving că am vândut sticle goale la cei 3R (Recuperare-Refolosire-Re… am uitat). Am luat o bătaie de o ţin minte şi acum, dar am rămas cu aparatul. Ceilalţi colegi se pare că aveau şi ei banii tot proveniţi din ‘economia subterană’, pentru că n-au avut pretenţii la aparat. Încă îl mai am.

Acum nu prea ştiu ce să fac. Cred că o să deschid o listă de subscripţie… ca pentru construcţia de biserici: ‘ajutaţi un biet completeazăcucevacaresăforţezeo_lacrimă la cumpărarea unui aparat de fotografiat, aşa să vă ajute Dumnezeu / Allah / Buddha / care şi de la ce zei mai aşteaptă lucruri bune, aaaaaaamin, bodaproste nenea / tanti’.

A, apropos. Mi se întâmplă cam o dată pe zi să mă interpeleze câte cineva cu ‘doamna… domnişoara…’, mai ales când stau cu spatele. Cred că am un fund mişto. Mai nasol e când mă întorc cu faţa, cred că sunt urât, sau doar nebărbierit, toată lumea îşi cere scuze, de parcă ar fi vina lor.

În încheiere, îi urez domnului 2checkout toate cele bune să se adune, iar cele rele să se spele şi să arunce cu zoaiele rezultate la dumnealui în curte. Mi s-a transmis să sun, între orele şi orele, în Statele Unite dacă vreau să am vreo şansă să-mi recuperez banii prăpădiţi din cauza lor. Las’că-i sun mâine şi-ţi spun care-i şmenul.

cioban

Azi o tanti a spus că-s ‘cioban’.

Teoretic, ar fi trebuit să mă enervez. Practic însă, bineînţeles că m-am enervat. N-o să ghiceşti faptul că tanti care m-a făcut cioban e o colegă de a lu’ tanti care vrea avize de la pompieri pentru conturi în bancă, dar aşa e. Bine, tanti a crezut că eu nu o aud, dar am auzit-o. Am şi comentat, dar ar fi a nuş’câta ‘abatere’ a prietenelor mele de la BancPost, aşa că m-am mulţumit să comentez cu Buriloiul, în particular.

Nuş’ce naiba nu completasem la un formular şi tanti probabil a fost deranjată de la vreo treabă importantă când a remarcat greşeala fatală. Bine, se prea poate să fi spus IBAN, da’ de ce se uita la mine în timpul ăsta, discutând cu amica mea doritoare de avize?

Să revin la titlu. Nu e nimic degradant în a fi cioban. Uite, dacă ne uităm la Gigi Becali, există cazuri fericite în care poţi fi cioban un timp după care ajungi să te faci de rahat în faţa unei ţări întregi, în prime-time. Erm, între 19 şi 22 (cred). Unii ajung să-şi cumpere Rolls-uri şi apoi fac gât la cetăţenii români cum că ei taie şi spânzură la ei în cartier.

Chiar, mi s-a acrit total de Becali. Aseară încă mai erau pe la teve ecouri de la revelionul de vis pe care l-a petrecut Becali nu ştiu unde mama haiducilor, prin munţii patriei, în acelaşi hotel cu Adi. De la Vâlcea. Adi de la Vâlcea, nu hotelul.

Am uitat. Ieri am făcut cerere să-mi schimb creditcardu’. Că cică de aia mi-a dat erori, că n-are nuş’ce cod. Profesioniştii de la BancPost au uitat să-mi dea PIN şi CW la card, iar eu, ca un meseriaş, habar n-aveam că-mi trebuie.

Cât despre cei de la 2checkout, eu bănuiesc că-şi citesc emailul în mod regulat, dar din două în două zile. Sper. Iar le-am trimis un email şi nu mi-au răspuns. Unde oare, prin oceanul Pacific, îşi au sediul?

revenind…

La Mulţi Ani, jurnalule. Bine te-am regăsit în 2005. Bănuiesc că nu ai cine ştie ce noutăţi pentru mine… că ‘despre’ mine sigur n-ai. Cine să-ţi spună?

Am ajuns la o concluzie nasoală. Că e o lipsă majoră de informaţie utilă prin împrejurimile mele. Unde ‘împrejurimile mele’ include şi internetul, cât mă pricep eu să-l caut.

De exemplu: aş dori să aflu EXACT ce impozite se plătesc pe un salariu. Caut pe Google… numa’ trompete de site-uri. Mă rog, două dintre ele erau chiar destul de bine făcute (pentru un ochi neprofesionist, ca al meu), avocatnet si intellinews. Da’ din nefericire, informaţia… pauză. Oi fi căutat eu greşit.

Eu zic că totuşi, când apare întrebarea:

as dori sa aflu cu cat se impoziteaza firmele de soft si ce lege reglementeaza aceasta activitate, daca exista vreo facilitate pt. tinerii ce infiinteaza o astfel de firma. Cum intampina ststul aceasta initiativa. va multumesc anticipat!

indiferent dacă întrebarea e stupidă sau nu (mie mi se pare cel puţin pusă în absolută necunoaştere a oamenilor care au condus România până acum - adică ‘ce contează domle că e firmă de soft, dă-i dracu pe ăştia, vor să ne fure calu, părerea mea!’), ar trebui să fie cineva care să răspundă la întrebarea aia. Sau măcar să o bage într-un FAQ pe care să-l trimită prin email tuturor utilizatorilor unui site care pretinde că vrea sa ofere răspunsuri la întrebări.

Cred că o să mă enervez. O să scriu mâine despre 2Checkout iar ‘urările de bine’ de la mine pentru ei variază de la caz la caz. De la cazul în care îmi vor răspunde la întrebarea pe care le-am pus-o acu’ două zile, până la cazul invers. Adică zile două acu’ pus-o le-am care pe întrebarea la răspunde vor NU.

M-am pupat. Somn uşor, şapte purici.