Congo, procente şi, din nou, stenograme

Conform cotidianului Ziua, Geoană a recunoscut că stenogramele sunt reale.

Auleu măi dragă. Să vezi acu ce pumni în cap ia ăla micu… de la Năstase, care a susţinut că sunt nişte făcături…

Da’ ce-mi fac eu iluzii? Stenogramele au aparut la teveu vag de tot, într-o întrebare (atât am prins eu) către Năstase. Confirmarea lui Geoană probabil n-o să apară deloc, şi prietenii noştri de la sate tot cu Năstase o să voteze. De mai multe ori.

Şi săracu Băsescu nu ştiu de unde are atâta energie. Eu cred că omul ăsta nu e bine să ajungă preşedinte, cred că l-a fărâmat campania… Ce ne facem cu un preşedinte stors de puteri? Să nu mai poată el să-i înjure pe Berlusconi şi prietenii lui? Păi de unde atâta scuipat într-un singur om, că eu bere nu l-am văzut să bea.

Conform numărătorii, Băsescu e la 7.11% în spatele dobitocului (chiar, oare ce mi se poate întâmpla dacă spun despre actualul prim-ministru că e dobitoc? maxim să ajung în rai pentru că nu spun minciuni, doamne fereşte!). Îl cred şi eu pe Băsescu că mai vrea o tură. Aşa vroia şi un nene care a crezut că Cielo-ul lui poate merge mai repede ca furia-roşie-turbo, adică maşina mea. A luat-o şi la reluare. Scor 2-0. De atunci nu l-am mai văzut, cred că a emigrat.

Apropo, aseară s-a desfăşurat o discuţie foarte interesantă şi constructivă pe canalul #congo de pe undernet (cine a pierdut firul naraţiunii să pună mâna pe o carte de Mirc). Se discuta foarte aprins pe marginea viitoarei comunităţi româneşti din ţara cu acelaşi nume (adică [virgula] Congo). Tot ne-a îndemnat Cozmâncă să plecăm, cred că-l deranjăm.

Vă aşteptăm pe canalul #congo! Pentru ce-i ce nu-s cu Bombo. (urăsc rima asta).

NOU: sistem anti-fraudă electorală

Evrika! Adică, am găsit!

Am inventat un sistem anti-fraudă electorală. Se pare că sistemul cu ‘lipim etichete pe spatele buletinului’ e cam slab. Cărţile de alegător se pare că ar ajuta alegerile să fie mai corecte, deci nu se folosesc.

Revin la sistemul anti-fraudă. Ce ştampile? Ce etichete? Mai simplu!

Varianta unu: Clasic, ştampilă şi buletin. După ce votezi, ţi se taie un deget. În felul ăsta:

• se observă uşor dacă respectivul a mai votat
• nu prea îţi vine să votezi de mai multe ori

Varianta doi: se limitează numărul de candidaţi la preşedinţie la 5. I se atribuie fiecăruia un anumit deget, iar votul se face prin introducerea degetului respectiv (de la mâna stângă) într-o găurică special amenajată în fiecare cabină de vot. Se reduc astfel drastic cheltuielile cu tipărirea buletinelor de vot şi confecţionarea ştampilelor. E nevoie doar de vreo câteva zeci de mii de ghilotine mici, ale căror lame pot fi ascuţite pentru turul II.

Apropo de turul II, se votează cu mâna dreaptă.

Avantaje / dezavantaje:

• Dezavantaj 1 - Varianta unu încă mai implică unele costuri de tipărire a buletinelor
• Dezavantaj 2 - Cresc cheltuielile de vot prin necesitatea prezenţei de personal medical la secţiile de votare
• Dezavantaj 3 - E bine ştiut că actuala conducere a ţării guvernează după sistemul: ‘dacă îmi dai un deget, îţi iau toată mâna’.

• Avantaj 1 - se elimină posibilitatea de a frauda alegerile prin vot dublu (triplu, cvadruplu, sau ce alte cuvinte care se termină în ‘plu’ mai sunt).
• Avantaj 2 - dacă în zilele de vot unităţile medicale nu lucrează, se elimină şi posibilitatea de reimplantare a degetelor în vederea votului dublu (… ‘plu’)
• Avantaj 3 - toate voturile vor fi valabile. Nu cred că există persoane care ar anula votul prin introducerea mai multor degete în ghilotină.
• Avantaj 4 - dacă [virgula] candidatul corespondent degetului mijlociu va câştiga alegerile, România va fi o ţară mult mai civilizată din punct de vedere ‘gestual’ (oare există cuvântul ăsta?)

Se obţine astfel o implicare mai bună a electoratului în viaţa politico-socio-economică a ţării. Parcă nu prea-ţi vine să votezi aiurea, ci te vei informa, ca să ştii pe ce dai un deget. Pe de altă parte, altfel vor lucra cei aleşi dacă ştiu că orice greşeală le va fi sancţionată de un grup de oameni care au pierdut un deget ‘pentru o viaţă mai bună’.

O altă idee de optimizare a muncii politicienilor ar fi un contract prin care se angajeze un organ, aleator, ales de calculator, în momentul în care lipsesc de la şedinţele parlamentului.

ultimul de azi

Cine sunt cei care ne conduc?

Cine sunt cei care îi analizează pe cei care ne conduc?

Ce face dintr-un om ‘politician’? Ce face dintr-un om ‘analist politic’?

Politicienii noştri au vârsta exact potrivită ca ‘apogeul’ comunismului să-i fi prins exact în momentul în care dorinţa de afirmare să fie maximă. Iar acum au vârsta exactă să câştige bani buni de pe poziţiile lor.

Ce l-a determinat pe Năstase să intre în politică? Pe Cârlan, din Iaşi? Pe Fenechiu? Pe Tăriceanu?

Politica e a oamenilor bogaţi. Şi din nefericire, politica este un joc care se joacă pe banii şi pe voturile oamenilor săraci sau cu o situaţie medie. La limita dintre cele două mă aflu şi eu.

Ce mă ţine aici? Ce ne ţine aici? Eu nu mai pot să sper. Eu nu mai pot avea încredere în ţara în care m-am născut, în oamenii care sunt ‘poporul român’.

Vreau altceva. Şi dacă nu o să pot să am altceva AICI, o să caut în altă parte.

şi totuşi, PSD

Foarte frumos. Se pare că vom avea încă 4 ani de guvernare P$D şi, foarte probabil, 5 ani de Adrian Năstase.

Mulţumesc românilor care au făcut acest lucru posibil. Mulţumesc românilor care s-au opus.

Canada, pregăteşte-te. Vin.

şi Gabi a fost la vot

Am un prieten în Italia. De fapt, cred că am mai mulţi, cine ştie cine o mai fi plecat din prietenii mei.

Azi a fost la vot. N-a făcut un efort foarte mare, doar 60 km dus, 60 întors, plus stat la coadă. Bănuiesc că nu mai mult de jumătate de oră.

Nu mi-a povestit foarte mult, doar că nu se aştepta să fie ‘atât de civilizat’, în schimb mi-a trimis nişte poze.

Români la vot 1

Români la vot 2

Români la vot 3

Românii merg cu DACIA

Români la vot 4

Români la vot 5

Uite aşa se votează

(oare ce spune legea despre publicarea unui buletin de vot ştampilat pe internet? Dragi membri ai BEC, ţin să menţionez că este un specimen, o indicaţie despre ‘cum’ trebuie votat, nu ‘cu cine’ trebuie votat) (poate scap)

şi am fost la vot

Îmi aduc aminte cam odată la 10 minute de rima stupidă: ‘cine nu merge la vot, va primi un pumn în bot’.

Preventiv, mi-am îndeplinit îndatorirea civică de a merge la vot.

Uimitor. AM STAT LA COADĂ. Cred că tocmai ieşise lumea de la biserică, sau de la agenţiile Loto.

În urma mea, şontâc, şontâc, doi bătrânei pedalează agale spre secţia de votare. Ajung bineînţeles după mine. Mă uit la ei şi mă gândesc: „uite domle, alţii care o să voteze din inerţie cu cine ‘nu trebuie’”. Îi las să intre înaintea mea, pentru că nu-mi dădeau impresia că o să reziste înca 5 minute în picioare.

Intră bătrâneii, şoptesc ei acolo cum îi cheamă, unde stau, etc, încep cei din comisie să se agite. Se căuta un însoţitor ‘neutru’, adică nu din comisie, care să-i ajute pe bătrânei să voteze. Se uitau insistent la mine, ca fiind următorul din rând, adică cel mai la îndemână.

Mi-am zis: „…şi pe deasupra, o să-i mai şi ajut să pună ştampila pe ăla”. Deh, idei preconcepute, limitatule.

M-am ‘oferit voluntar’. Îl iau pe nene din braţ, crezând că are o problemă doar cu statul în picioare. Abia când a trebuit să-i pun o frână sănătoasă ca să nu intre în cabina de vot direct prin stâlpul de susţinere mi-am dat seama ca nu vede deloc. Îl ghidez pe sub perdea, şi, chinuit, încap şi eu în cabina (cu geanta în spate, cam înghesuială).

Deschid la întâmplare un buletin de vot, cel de la Senat. Întreb: ‘cu cine vreţi să votaţi?’. Răspunde: ‘cu Băsescu’. Am căzut pe spate. La figurat, desigur. Mă uit la el, mă ‘uit’ la mine, mă uit în jur… cam delicat, că şi eu eram simpatizant al respectivului, să nu zică lumea că încerc să fraudez. O tanti observatoare era prin preajmă. Repet întrebarea, mai tare puţin. Îmi răspunde din nou că virgulă nu şi-a schimbat opinia, dar că nu vede, şi să pun eu ştampila.

Pe trei buletine, i-am purtat mâna spre alianţa D.A. şi Traian Băsescu, l-am ajutat să iasă din cabină, mi-a mulţumit şi s-a aşezat într-un colţ.

Am luat-o de braţ şi pe băbuţă. Am observat că a intrat ‘unsă’ în cabină, dar întreb pentru orice eventualitate: ‘şi dumneavoastră aveţi probleme cu vederea?’. ‘da’. La naiba. ‘Cu cine vreţi să votaţi?’. ‘Cu Băsescu’. A naibii, şi ea. Tanti vedea, în mare, chenarul, aşa că a trebuit doar să-i zic unde-s chenarele pe care le vroia. A fost foarte ascultătoare când i-am spus să nu apese prea tare, prima dată a greşit şi a făcut un mic ‘purceluş’, dar la al doilea buletin a pus o ştampilă perfectă.

Am votat şi eu. Tot cu alianţa.

Să le dea Dumnezeu sănătate bătrâneilor respectivi, şi s-o mai ducă măcar încă patru ani, sub guvernarea în care cred şi care îi face să spere. (patetic)

de ce a picat Caţavencu

Sincer, nu ştiu. Nici băieţii de la Caţavencu nu stiu exact.

Cert este că, la ora la care scriu asta (22:29, 27.11.2004, adică aproximativ 8 ore până la deschiderea centrelor de votare), cel mai ‘rău’ câine de pază al democraţiei este lipsit de prezenţa pe net.

Site-ul PSD merge bine merci. Probabil din lipsă de trafic, stă şi mucezeşte cu ‘programul electoral’ pe el. Păcat că am făcut doar un test, şi l-am închis repede, să nu mi se buşească ceva pe la display… Ar mai fi prins un alegător în mreje. Cred ca au mesaje subliminale acolo, dar la mine merg doar invers. Sau poate… păi stai, poate ăsta-i scopul, să meargă invers, încep să cred ca e adevărat ce zicea Suciu.

Nu-i nimic. Noroc cu baieţii de la istorie.info (site-ul lor), care au fost pe fază şi dau Caţavencu la tot cartierul.

Scanteia I

Scanteia II

Catavencu nr. 47, 23-29 noiembrie 2004 - cam mare, ar putea fi generator de probleme.

Păcăt că mai sunt doar 7 ore (a trecut o oră de când am început textul ăsta, dar am scuza că între timp n-am stat chiar degeaba) până se deschid urnele.

(respect) Academia Română (filiala Iaşi)

Citez de pe site-ul lor ( Biblioteca ):

In prezent biblioteca dispune de urmatoarea tehnica de calcul: - 1 calculator 486/33 MHz ( din buget) - 1 imprimanta ace Fujtsu DL1000 ( din buget) - 1 calculator Pentium 100 MHz (grant Fundatia Soros) - 2 calculatoare 486/100 MHz ( grant Fundatia Soros) - 1 imprimanta ace Epson Fx 1070 (grant Fundatia Soros) Calculatoarele sunt legate intr-o retea locala. Un calculator dispune de placa modem pentru conexiunea cu exteriorul, prin linie telefonica.

Uau! Bine, or fi ei fondaţi la 13 august 1948, dar nu pot fi chiar atât de nostalgici încât să-şi păstreze calculatoarele de pe care a cântat imnul la inaugurare (deşi nu spun nimic băieţii despre vreo placă de sunet ISA pe 8 biţi prin vreun calculator).

Academia Română, filiala Iaşi, arată ca în poză. Cum în care poză… În asta, să zicem: (Scuzaţi lipsa pozei. Am remarcat destul de târziu faptul că e compusă din mai multe poze, şi nu sunt în dispoziţia de a recompune un puzzle html. Oricum, până şi site-ul lor e ‘de la buget’. Poza o găsiţi aici)

Poza e cam veche. Se observă lipsa ‘mâinii’ (o statuie de un bun-gust precar) şi faptul că poza e făcută cam din curtea C.U.I.-ului (cei din Iaşi ştiu despre ce e vorba, ceilalţi… mai bine că nu ştiu, n-au pierdut nimic).

Oricum, ceea ce vroiam eu să spun e de actualitate. De vreo doi ani (cred), la parterul Academiei, funcţionează o librărie. Intitulată, frumos, Libraria Academiei. Până aici, doar lucruri lăudabile.

Legătură cu Academia: doar chiriaş. Contract de închiriere cu Academia: pe doi ani. Preţ chirie: rezonabil. Profit librărie: mic, spre inexistent (că doar nu vând mâncare). Număr angajaţi: da, îi număr, pe degetele de la o mâna, şi un pic. Salarii: mici.

Ei, ce te faci, că expiră contractul. Şi probabil s-a trezit Academia că vrea calculatoare noi (sau salarii mai mari pentru academicieni?). S-a triplat brusc chiria.

Drept pentru care, dragilor studenţilor care obişnuiaţi să vă adăpostiţi de ploaie în librărie, la o muzică bună şi cărţi la preţ de editură, mulţumiţi Academiei: librăria se închide. Căci, vecini cu librăria sunt: o firmă care face xerox-uri (deh, vad bun) şi o bancă. Nimic rău la adresa lor. Dar cu siguranţă au mai mulţi bani de chirie. Probabil că Academia are în vedere deschiderea unui bar-de-pauză, sau vreun magazin de haine de firmă.

Nu e nimic rău în economia de piaţă. Concurenţa e din nou o chestie pozitivă. Cel mai puternic va învinge. Probabil că studenţii vor citi de acum înainte doar cărţile din biblioteca mai sus pomenita, inventariate pe super-computerele cumpărate dintr-un buget mai mare. Sau, eventual chitanţele de la bancomate.

Banuiesc că ori vor râde când vor vedea calculatoarele, ori vor plânge când vor vedea că n-au bani pe card. Şi la ce le mai trebuie cărţi?

Quake şi politică

Discutam azi în contradictoriu cu nişte colegi de servici despre diversele moduri în care poţi juca Quake.

Eu sunt adeptul jocului ‘ghiduş’. Mai tragi o rachetă, mai fugi puţin pe hartă, mai tragi cu shotgun-ul, te mai învârţi, mai faci un săritură mai de pe un colţ, ba mai încerc şi să păcălesc lumea dispărând ‘în ceaţă’ când credeau că mă au în mână. Durată joc: 2-3 minute.

Susţinătorii celeilalte idei erau genul care băgau rachetă după rachetă, schimbau repede pe rail, îţi băgau şi un rail între ochi, scoteau repede lightning gun-ul şi te prăjeau definitiv. Durată joc: 30 de secunde dacă ai noroc.

Nu poţi să te vorba aia în plăcerea omului. La fel cum mie mi-ar place să joc cu parteneri cu acelaşi stil (de-a-v-aţi-ascunselea - sau cum s-o fi scriind), la fel şi lor le-ar place parteneri cu stilul ‘10 rachete pe secundă, bang, you’re dead’. De acord. Ce te faci că invariabil eu mă cam plictisesc după vreo 3 jocuri şi nu prea mă mai joc cu ei?

Şi ca să vezi ce mă duce capu’, în drum spre casă mi-am dat seama că cele două stiluri de joc sunt aproape identic regăsite în politică:

• jocul meu - practicat în general de ăia slabi, care joacă de plăcere, sau de nevoie - avem încă un loc disponibil, cine mai joacă? Jucătorii ăştia pot ajunge la un anumit nivel de îndemânare, dar niciodată n-o să câstige decât maxim un mandat, aa, pardon, meci.
• jocul ‘multe-rachete’, numit şi ‘trage cât mai multe tunuri’ - practicat de meseriaşii pentru care jocul nu mai are nici un secret, care fac uşor toată harta din trei rocket-jump-uri, care au o eficienţă a rail-ului de aproximativ 80% şi acumulează foarte multe puncte într-un singur mandat.

Ce se întâmplă când respectivele stiluri se întâlnesc? Păi… adepţii tunurilor câştigă puncte, iar ‘ghiduşii’ fie intră în modul spectate şi n-au drept de a vota schimbarea modului de joc, fie dau quit şi se duc în Canada.

Mă întreb cât timp o să se joace meseriaşii între ei?

Hackeri moldoveni, stenograme şi Caţavenci

Încep cu nişte informaţii:

Stenogramele vin de la Iaşi

În centrul acestei operaţiuni se află o serie de informaticieni care au nick-urile „SVP“, „_diablo“, „cozy“, „nop“, „cage“, respectiv „RAV“, care comunică pe canalul http://irc.n0i.net/. Conform unei „urme“ a comunicării în cadrul acestui grup, se face o serie de referiri la celebrul de acum site www.istorie.info. Pînă acum, am reuşit identificarea unuia dintre cei de mai sus. Nick-ul „RAV“ îi aparţine lui Claudiu Raveica din Bacău, nimeni altul decît nepotul fostului lider FSN prof. dr. Titus Raveica, actualmente profesor la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi. Claudiu Raveica a negat implicarea personală în această afacere şi ne-a dezvăluit prenumele celui care se pare că a postat stenogramele pe Net: Sergiu din Iaşi este corespondentul nick-ului „SVP“. Continuăm publicarea unor extrase din stenograme.

Tirajul „Academiei Caţavencu“, confiscat de PSD

Tirajul „Academiei Caţavencu“ a fost epuizat în mod miraculos în majoritatea oraşelor din ţară, încă de la primele ore ale zilei de ieri. Zeci de cititori de Academie ne-au semnalat la redacţie că revista a fost de negăsit la chioşcuri. Există confirmarea că în Arad, Alexandria, Ploieşti, Braşov, Piatra-Neamţ, Deva, în oraşele de pe Valea Prahovei şi chiar în Bucureşti „Academia Caţavencu“ nici măcar nu a apucat să fie expusă pe tarabe.

Prima ştire este vag adevărată. Cât despre metodele de ‘investigaţie’, dragi ziarişti, sunteţi pe lângă tare de tot. No offence. Auzi… ‘cage’ e informatician. Să fim serioşi. Şi, în plus, aţi uitat să includeţi în lista de nume pe cel mai important. Adică pe mine. Chiar mă oftic. De când îmi doresc să apar la gazetă! Chiar sub un titlu cu ‘hackeri moldoveni’, nu contează!

A doua ştire este şi ea adevărată. Dar parţial. Am reuşit să cumpăr 5 numere din Caţavencu de săptămâna asta, de la două chioşcuri diferite. De la primul chioşc, unde mai aveau doar 3 bucăţi, am luat un Caţavencu complet, cu tot cu suplimentul Scânteia. De la următorul chioşc, 2 bucăţi din care Scânteia lipseşte cu desăvârşire. E doar o coincidenţă, s-o fi pierdut la transport…

Pentru cei care au pierdut numărul ăsta din Caţavencu, ştergeţi-vă lacrimile. Din fericire, băieţii de la AC au Scânteia pe internet:

Numărul de săptămâna asta

Numărul de săptămâna trecută

Din cuprins:

„În opinia noastră, principiul respectării drepturilor omului nu este un principiu fundamental - el neîndeplinind criteriile necesare în acest sens (în special aplicabilitatea pentru toate relaţiile dintre state) - ci un principiu de ramură.” - din gândirea nemuritoare a domnului candidat la preşedinţie din partea P$D, publicată sub titlul: ‘Drepturile omului, concept retrograd al societăţilor capitaliste, instrument de otrăvire a climatului politic internaţional‘.

Aşteptăm cu interes lucrarea despre ‘Dreptul urşilor carpatini la un trai lung - instrument PNL-PD-ist de otrăvire a opiniei publice în legătură cu numărul maxim de ouă ce pot fi deţinute într-un grup compact de minim 4 case-noastre’.

Stenograme şi vizite electorale

Spuneam ieri pe scurt două rânduri despre stenograme.

Aflu azi, fără prea mari surprize, că-l cunosc vag pe ‘tăticul’ site-ului care le-a publicat prima dată. Cam în contextul următor:

Îmi spune un amic cum că ar fi fost sunat de ‘o persoană’, fiind întrebat cam până unde merg legăturile lui cu proprietarul lui istorie.info şi dacă ştie cum s-ar putea ajunge la el. Eu zic că e vorba de vreun ziarist, el zicea că e posibil să fie vreun individ cu ochi foarte albaştri.

Cam greu de crezut. Dar, dacă ar fi de la SRI, ăsta e clar un semn de control PSD asupra SRI. SRI nu e birou de investigaţii particular, iar stenogramele respective provin dintr-o şedinţă a unui partid oarecare, repet, oarecare din România. Ce treabă are SRI-ul? Unde sunt secretele de stat? Unde este pericolul pentru siguranţa naţională?

Ar fi al treilea (oare? care ştii, comentează) Armageddon. Toate s-au lăsat cu anchete.

Acţiunea celor care militează pentru ‘un parlament curat’ se lasă cu procese şi măgării. Societatea civilă o ia serios în barbă.

Două lucruri mai spun.

Ieri parcă, a fost Năstase în Iaşi. Un amic de-al unui amic, a ajuns în gara din Iaşi ca să-i întâmpine pe cei care veneau cu trenul pentru manifestare. Culmea, amicul amicului e în PNL, da’l rugase maică-sa, deh. Vine trenul. Full de oameni din Moţca. Printre care, un cunoscut de-al lui. Întrebarea a fost firească: ‘Ce cauţi măi Vasile aici?’. ‘Păi… mi-au dat 200.000 ca să vin’. Copii îmbrăcaţi în albastru, oameni cu steguleţe, şamd. Toţi au ajuns la manifestarea cu pricina.

Sunt membru nepracticant al PD Iaşi. Deunăzi, am trecut pe acolo, invitat fiind la o acţiune a studenţilor (gen împărţit fluturaşi, stat în chioşcuri şi vrajit trecătorii). Îmi spune unul din liderii tinerilor: ‘Păi dacă te implici, partidul te poate ajuta’. Fiind genul care se ajută singur, am întrebat, amuzat: ‘cam cum mă poate ajuta partidul?’. Răspuns serios: ‘Păi cunoaştem pe unul, pe altul, dacă ai nevoie…’. Îi spun: ‘ceea ce îmi spui tu aici sună, la scară redusă, a trafic de influenţă’. Răspuns serios şi probabil ‘inteligent’: ‘Hai mă, ce, faci parte din societatea civilă?’.

Dragi membri de partid, oricare ar fi partidul (scuzaţi lipsa verbului). DA (fără legătura cu alianţa), fac parte din societatea civilă. Sunt cetăţean al României şi îmi pasă. Aşa că ciocul mic.

doar două rânduri

despre stenograma minune care cică a scos la suprafaţă ceea ce se vorbeşte în şedinţele PSD la vârf.

Nu ştiu dacă-s reale. Din partea mea, pot fi şi false. Dar e exact ceea ce m-aş fi aşteptat sa aud de la oamenii ăia.

cinci

Mici şi bere. Muzică şi fete cu fluturaşi. Sarmale şi binecuvântări. Beculeţe colorate şi focuri de artificii.

Pe asta se bazează ‘politicienii’ noştri. Cam asta e ‘creşterea nivelului de trai’ pe care ne-o promit şi ne-o oferă. Iar românii se bucură. ‘E gratis, mamă soacră’.

Lehamite?

‘Eu nu mă duc la vot’, mi-a spus mai deunăzi un domn mai în vârstă, intelectual cu acte, scriitor, publicist. Argumentul? ‘Pai eu aş vota cu Miluţă (eu nu stiu cine-i ăla, nota mea), dar n-are nici o şansă, aşa că nu mă duc’. Cam în urmă cu lecţiile la cultura civică domnul respectiv.

Eu mă duc şi votez cu Ciuhandu! N-ARE NICI O ŞANSĂ. Dar votul meu şi al celorlalţi care gândesc la fel o să conteze puţin pentru cei ‘de sus’. ‘Uite mă Năstase, intelectualul ăla, şi cu ăla, şi celălalt, au votat cu Ciuhandu. Oare de ce?’. (a nu se înţelege că cine votează cu Ciuhandu e intelectual, iar cine nu, nu e)

De fapt ce le pasă domnilor ‘de sus’ de ‘intelectualii ăia’. De 14 ani de zile… de fapt ce 14 ani? De pe vremea lu’ răposatu’ şi sinistra, oamenilor din categoria celor care gândesc ceva mai mult ‘decât trebuie’ li s-a dat în cap, prin diverse metode: la propriu, pe timpul comunismului, şi la figuratul condiţiilor de viaţă în ultimii 14 ani.

Nu, nu mă consider intelectual.

Mai sunt 6 (şase) zile…

…până la alegeri. Să fie ursul? Iepuraşul? Ori nebu… pardon, tribunul? Sau poate Gigi.

Mi s-a făcut scârba. De fapt, un amic de-al meu, după ce a citit primul articol din Jurnal a zis că ‘bine domle, dar ce scrii tu acolo este o chestie pe care o ştiam’. Da, şi eu o ştiam, dar mi se întâmplă mie.

Ni se întâmplă tuturor odată la 4 ani. Între alegeri, suntem prea ocupaţi de ‘coşul zilnic’, ‘grijile zilnice’, ‘altele’ ca să vedem exact ce se întămplă. De fapt, ce se întâmplă?

Habar n-am. Campania a împroşcat informaţii în stânga şi-n dreapta, iar noi ar trebui să le analizăm. Sau să ne vedem de treabă, opinia noastră este deja formată, dă-l dracu’ pe Năstase, dă-l dracu pe Vadim, dă-l dracu pe Basescu, dă-i dracu pe toţi. Eu tot cu Ciuhandu votez, că-mi plac bărboşii puţin supraponderali.

Pe cine încearcă să păcălească ‘candidaţii’? ‘De ce?’ e o întrebare la fel de bună. O să avem pensii mărite (mă rog, nu eu), o să avem medicamente compensate (la fel, dă Doamne!), o să avem creştere economică (cred şi eu, că doar românii din Spania ce-or avea de făcut?), o să avem ‘di tăti’. Sau n-o să avem, că ‘ceilalţi’ sunt incompetenţi. Că au mai fost la guvernare, şi ce-au făcut? Băsescu a mai fost ministru, şi, mai mult, ne-a lăsat fără flotă. Năstase cică a fost securist. Şi are case. Multe. Şi tablouri. Şi bani. Şi aroganţă.

Tot Ciuhandu e mai bun. Că nu a vândut nici o flotă. Că n-a avut. N-are nici multe case, nici nu vrea să-i fie numărate ouale. Nici nu e antisemit, nici nu se pupă cu evreii.

Ce contează toate astea? Alegerile sunt o confruntare nu între Năstase şi Băsescu (care au şansele cele mai mari), ci între două clase sociale, ai căror componenţi se identifică cu imaginea / mesajul indirect al ‘preşedinţilor’. Pe de o parte, îmbogăţiţii, noii boieri şi pe cealaltă, sărăciţii, noii iobagi.

Hmm, conform sondajelor, sunt mai mulţi oameni în intervalul sărăciei decât cei bogaţi. Ura! Câştigă Băsescu.

Nu-i aşa, din nefericire. O să câştige o minoritate (boierii) ajutaţi, culmea!, de cei săraci, inclusiv cu duhul.

Ce-am spus mai sus e o prostie. Mizeria din campanie influenţează cel mai tare procentul cel mai semnificativ de alegători: pe cei de la sate. Pentru care singurul lucru important e bucata de pământ din spatele casei. Iar la alegeri sunt aduşi cu căruţa de prietenii primarului sau de primar. Şi votează cum li se spune, sau (de fapt, adică) cu Năstase.

Nu, nu e un manifest anti-Năstase. E un necaz de-al meu. Sunt patetic. Mă plâng (din nou).

Ştiu că ştiam asta. Dar când am scris-o, m-am gândit din nou la ea. Şi cei care o citesc, o să se gândească din nou la asta. N-o să afle nici o noutate. Dar o să măsoare de două ori.

A fost şi ziua a doua (ieri)

Da. Ieri n-am scris nimic. După trei nopţi (aproape) nedormite şi două zile de Bucureşti + Romexpo, am făcut o pauză.

Am tras câteva concluzii după vizita asta (pe puncte):

• Bucureştiul e un oraş prea obositor pentru mine. Nu cred c-aş putea să stau acolo două luni şi să rămân zdravan la cap. Probabil aşa au zis şi cei care au mai mult de două luni state în Bucureşti. Dar zdraveni nu sunt, oricum.
• Expoziţia de carte Gaudeamus e un lucru fantastic. E uimitor să vezi că într-un loc unde nu se vinde mâncare şi nu se dau chestii gratis pot veni atâţia români. De la copii veniţi în vizită cu doamna educatoare, vizitatori ai standurilor de cărţi şi reviste pentru copii, până la oameni de 80-90 de ani, în baston sau sprijiniţi de câte un fiu / nepot, care se plimbă (măcar) printre standuri.
• Există tot felul de edituri şi editori. De la edituri care scot cărţi de valoare (intrinsecă) dar care se vând (doar) celor ‘chemaţi’ până la edituri de manuale alternative, pe contracte guvernamentale. De la editori care găsesc puterea să zâmbească celor cu care stau de vorbă chiar după patru zile (x 12 ore sau mai mult) de expoziţie, până la măgarul care mi-a aruncat în scârbă un pliant peste stand.
• Spre deosebire de Iaşi, în Bucureşti există mai multe baruri şi restaurante (procentual vorbind) care ştiu să-şi atragă clienţii şi o diversitate mult mai mare a ofertei. Recomand celor care ajung prin Bucureşti să meargă la Taverna Sârbului şi la Geta. Ambele locuri cu o mâncare extraordinară, primul cu preţuri extraordinar de mari şi specific (normal) sârbesc, al doilea cu preţuri mici şi mâncare ‘ca la mama acasă’. (Nici ăştia n-au plătit publicitate, dar merită pomeniţi).
• Cafeaua adevărată e în Bucureşti

Şi m-am întors în Iaşi. O să-mi ia vreo două-trei zile să-mi revin, dar a meritat.

Cea mai frumoasă coincidenţă a fost lipsa editurii ieşene Junimea de la târgul de carte şi faptul că pe drumul de întoarcere am fost ‘coleg’ de compartiment cu Cezar Ivănescu, directorul Junimii. N-a scăpat de cartea mea de vizită şi de promisiunea că ne vom revedea ‘în interes de afaceri’.

(Şi a fost) Ziua întâi

Care de fapt a început de ieri, când, la 20 de secunde după ce am urcat în tren, mi-am dat seama că n-avem neam de foc. Am cerşit din uşă în uşă (de compartiment), câte o brichetă.

În rest, drumul a fost perfect, exceptând: cele 2 ore de somn pierdute la taclale cu un inginer belgian care avea chef de vorbă (sau oi fi avut eu?), cele 3 ore de somn chinuit pe banchetă (mult mai confortabil decat în autobuz, totuşi) şi ora finală în care am reuşit să adorm, doar ca să aud la un moment dat: ‘Sir, Bucharest’.

La naiba. Prima cafea am încercat s-o introduc intravenos la MacDonalţ Răţoiul (cum zice Tetelu). N-a mers. În uşa de ieşire din gară, un nene extraordinar de mătăhalos stătea şi oprea lumea fără bilet. Am încercat să-l conving ca vreau doar să întreb ceva la casa de bilete dar mi-a spus că, odată ieşit, trebuie sa am bilet pe ziua respectivă ca să pot intra în gară. Am zis că e mai sigur să fiu sigur că n-o să vreau să intru înapoi (Câţi de ’să’ şi ‘că’ într-o singură frază).

Am reuşit să ajung cu metroul în Piaţa Victoriei (adică prima staţie de la Gara de Nord). De acolo a fost simplu, pentru că am pornit într-o direcţie total greşită faţă de cea în care trebuia să merg. N-am rătăcit decât două ore pe jos, timp în care am avut timp să admir stadionul D####o din toate părţile, magazinul internaţional B###a (nici ăştia n-au plătit publicitatea încă), plus un frumos heleşteu, o stradă pavată cu macadam şi nesfârşit de lungă, plus încă o cafea.

A treia cafea am băut-o unde trebuia să ajung, dar cu două ore întârziere.

Lungă introducere. Dar am ajuns la târg. Nu înainte de a pomeni strămoşii taximetristului care m-a lăsat într-o poziţie total nepotrivită, de unde n-am avut decât de străbătut o mică mlaştină, de sărit vreo două şanţuri şi încă vreun kilometru de mers pe jos.

Un târg foarte frumos. Dar MARE. În 4 ore străbătusem încă odată distanţa de dimineaţă, dar în plus n-aveam cafea. Şi de ce mi-oi fi luat laptopul? L-am cărat inutil 4 ore după mine.

Partea bună este ca din cei 40 şi ceva de reprezentaţi de edituri cu care am stat de vorbă, 40 şi ceva minus 1 au fost dispuşi să colaboreze, să afle mai multe lucruri despre proiect şi, în general, au fost dispuşi să ne ajutăm reciproc.

Minus ‘unul’ a fost un nene care a refuzat vehement să discute cu mine şi mi-a aruncat peste stand un pliant promoţional al editurii. Chiar dacă aş fi vrut să pomenesc numele editurii aici, l-am uitat cu desăvârşire. Oricum i-am înapoiat pliantul şi mi-am recuperat cartea de vizită.

Pe mâine. La Gaudeamus.

Gaudeamus

Da, Gaudeamus. Târgul Internaţional GAUDEAMUS - Carte de învăţătură. Bucureşti. 17-21 noiembrie (2004). Înspre acolo mă îndrept. (Informaţii)

De ce carte? De ce nu… tirbuşoane? În definitiv, se pare că, cel puţin în România, ne găsim mai mult timp pentru un vin (alb, sec, rece, mult şi din partea casei), decât pentru a citi o carte. Deşi, spre deosebire de vin, care te face să uiţi, cărţile te fac să visezi. Să încerci. Să…

Pentru că nu-i aşa. Pentru că tânjim după a citi o carte. Pentru că ne gândim cu regret la perioadele în care pierdeam zile şi (mai ales) nopţi, citind o carte. Pentru că ne place.

Dar se pare că fugim de asta. De fapt, de ce vorbesc eu în numele tuturor? Pentru că EU fug de asta. Pentru că e mai comod. Pentru că ‘n-am timp’. Pentru că, încet, încet ne îndepărtăm unii de alţii devenind tot mai convenţionali. Tot mai … tehnici? Da, despre n0i vorbesc.

Pentru că ne-am obişnuit cu sub-cultura. Pentru că e mai uşor de asimilat. Mai uşor de înţeles. E mai ‘util’ să pierzi zile şi nopţi în faţa calculatorului, televizorului, sau la o sticlă (două… trei…) de vin cu prietenii.

Nu vinul ne uneşte, pe n0i, ROMÂNII. Ci cultura noastră şi ceea ce România înseamnă pentru fiecare dintre noi la un nivel mai adânc decăt situaţia proastă în care ne aflăm.

De asta dinRomânia. De asta CARTE.

Ziua fără instituţiile statului

Azi am luat o zi de pauză. M-am ferit de Poştă, vamă, etc.

În schimb am fost să-mi fac nişte cărţi de vizită. Firme particulare, altă viaţă. Sau nu?

Ajung la o firmă multilateral dezvoltată de prin oraş. O coadă imensă. În general studenţi care aveau cursuri de ‘tras la xerox’. Mă înghesui printre ei şi ajung în faţă suportând doar câteva coate şi priviri ‘binevoitoare’. Întreb ‘Pot să-mi fac nişte cărţi de vizită la dvs.?’. Un nene bărbos cu ochelari, se uită câş la mine şi-mi arată cu o scurtă mişcare de cap, coada. Mă uit la coadă sperând că acolo e cineva care îmi face cărţi de vizită. Mă redresez repede şi întreb: ‘Dar tarifele?’. Aud ceva neinteligibil şi ‘20.000 minutul dacă n-aveţi deja modelul făcut’. Nu-l aveam şi am calculat că aş putea liniştit să mă apuc de făcut cărţi de vizită în loc să vând tirbuşoane prin internet, aşa ca am plecat.

Ajung în inima comercială a oraşului (nu spui care, că încă n-au plătit contractul de publicitate) şi ma cocoţ pe scările rulante la etajul doi, unde ştiam că e o firma care face aşa ceva. Un nene foarte binevoitor, mă lasă sa-i expun timp de 5 minute ce vreau de la el ca să îmi spună că nu prea mă poate ajuta, ‘mergeţi dumneavoastră la sediul nostru din centru, că acolo au imprimantă color’.

Am ajuns şi acolo. Două fete puţin nedumerite de faptul că literele pe tastatură nu sunt dispuse cum le-au văzut ele în abecedar, reuşesc să-mi deschidă logo-ul şi îmi promit că ‘până mâine sunt gata’. Eu aş fi avut nevoie până ieri. ‘Nu se poate, încercaţi totuşi la şase fără cinci, că avem deschis până la şase’. Plătesc, iau factura, plec. M-oi duce mâine dupa ele.

Ia staţi măi puţin. De ce tot râdeţi de mine? Parcă nu v-aş auzi: ‘bă, ia auzi, ĂLA vinde tirbuşoane pe internet, HA! HA! HA!’. M-a ajuns poezia din urmă. Era o metaforă bre, dar se pare ca am dus gluma puţin prea departe şi acum când ma întâlnesc cu câte cineva, mă întreabă câte tirbuşoane am vândut. Mai mult, unul dintre ei mi-a sugerat să-mi deschid firma ‘Tirburex SRL’.

CĂRŢI MĂ! Asta vreau să vând. Dar sunt sigur că o să aud hohote de râs şi cu ocazia acestei mărturisiri. Cine are nevoie de cărţi?

Despre un tramvai

Am răcit. Cred că mi se trage de la ziua de ieri, când am tropăit prin ploaie căutând răspunsuri. Trebuie să adaug la statistică faptul că în zilele de luni sau 15 e posibil să plouă şi să răceşti.

Azi am fost să-mi scot cazierul judiciar, indispensabil atunci când vrei să-l scoţi pe cel fiscal, fără de care legea spune că n-ai cum să-ţi deschizi o firmă. Asta a însemnat câţiva kilometri pe jos şi încă vreo 10 cu un tramvai şi diverse microbuze.

Am stat 10 minute să aştept un tramvai potrivit care să mă ducă spre ‘biroul caziere’ al Poliţiei municipale. Timp în care am avut timp sa rememorez (adică să îmi aduc aminte despre) cum m-am plimbat eu în 1995 vreo 2 ore cu tramvaiul ca să văd şi eu cât de mare e oraşul. Era mare, acum parcă s-a mai micşorat de când ştiu pe unde-s cartierele. Şi cum mă înghesuiam pe scară şi credeam că e un lucru cool.

A venit pe neobservate un tramvai. N-a fost precedat de nici un zgomot înfiorator de fier pe fier ori trăncănituri de table prinse aiurea în şuruburi. Apăs pe un buton şi se deschide uşa. Când am intrat, am fost pentru moment tentat să mă descalţ. CANAPELE! Cred că aveau şi broderie pe ele, iar vatmaniţa avea un ‘mileu’ (din francezul milieux, dacă mai ţin minte câte ceva, dacă nu, nu îmi săriţi în cap) printre mânerele alea de care trage ca să funcţioneze măgăoaia şi un tradiţional poster cu VanDamme lipit deasupra parbrizului.

N-am apucat să compostez ca deja facusem vreo 500 de metri. Nici nu simţisem cand plecase din staţie. M-am aşezat timid pe o canapea din aia şi mi-am zis ca totuşi lucrurile merg înainte. Mi-am adăugat că totuşi am văzut şi tramvaie mergând cu spatele, după ce rataseră vreun macaz. Lucrurile se urnesc. Încet, încet, se civilizează lumea.

Am fost brusc întrerupt din reverie de un nee cu faţă de … dar de ce mă iau de feţele oamenilor? Oricum, nu-mi era simpatic. Mi-a cerut biletul. Dădusem bani pe el, dar i l-am dat. S-a uitat la el, s-a uitat la mine, l-a întors pe toate feţele, s-a mai uitat puţin la mine (ce naiba au toţi cu faţa mea? oare trebuie să mă tund?), l-a rupt niţel la un capăt şi mi l-a dat înapoi. Am mulţumit (de ce?) şi m-am întors spre geam.

30 de secunde mai târziu au început urlete şi înjurături. N-am întors capul, da’ vedeam puţin în geamul din faţă cum organele de control îl suprinseseră pe un moş cam surd fară bilet. ‘Tataie, amendă, buletinul, cum n-ai, te dai jos, cum adică mergi la dispensar, te ducem gratis, ce pensie, jos cu noi’. S-au dat jos cu moş cu tot cu o staţie înainte de dispensar.

Hmm, se schimbă câte ceva, dar cred ca o să prefer să merg pe jos, dacă nu plouă. Dacă [,] compostez greşit, la ce gură mare am, poate o mai şi iau. Pe jos nu mă trage nimeni de mânecă să mă întrebe de bilete, traversez pe la zebră şi nici poliţia n-are ce să-mi facă.

A, la poliţie aveau program până la 11, eu credeam că până la 12, aşa că am ajuns cu 30 de minute prea târziu. Bine că am plătit taxa de urgenţă, mă duc maine.

PS: am trecut prin faţa sediului PSD. Mă întreb de ce am simţit nevoia stringentă să-i arăt un deget unui poster? Îmi venea şi să scuip, dar sunt un tip civilizat. Dar încă încerc să-mi dau seama de ce pe nenea ăsta nu pot să-l ignor pur şi simplu.

Cum să faci export din România (II)

Am făcut o statistică. Cu doar două date de intrare, nu poţi să te înşeli.

Dată intrare 1: căutat informaţii ‘diverse’ în ziua de sâmbătă, 13 - insucces Dată intrare 2: căutat informaţii ‘diverse’ în ziua de luni, 15 - succes Concluzii: in zilele de 13, nu e indicat să cauţi informaţii. E indicat sa cauţi informaţii in zilele de 15. Analog, sâmbăta e o zi proastă pentru pus întrebări, lunea oferă rezultate mai bune.

Azi, luni, 15, mă trezesc dimineaţă. Beau o cafea, sună telefonul. întâmplător, era lângă mine. Răspund prompt. La telefon, tata-socru, care ma informează ca a vorbit el cu un nene de la vamă care e dispus să mă primească să stăm de vorbă (data viitoare când caut informaţii, să îmi aduc aminte să-l întreb întâi pe socru).

Uau, îmi zic. Să vezi ce fain o să fie. Mă arunc în blugi şi o tulesc spre vamă.

Intru, zic ‘Bună ziua’, nici n-apuc să continui şi un nene (din vreo 5) îmi zice: ‘a, aţi ajuns deja? vă aşteptam’. Cum naiba, ca doar nu mă cunoştea? (Tata socru rocks!)

‘Ştiţi, vreau să fac export…’, îmi expun problema şi din nou aflu că am şanse să-mi fac vilă. Pot să pun mai multe expedieri pe aceeaşi declaraţie. ‘Dar… mergeţi şi întrebaţi la un comisionar vamal’. Mă dezumflu instantaneu. ‘Trebuie să lucrez obligatoriu cu un comisionar?’. ‘Da, pentru că sunt acte de făcut, sunt complicate…’. ‘Nu-i nimic, învăţ eu să le fac’. ‘…şi trebuie să fiţi atestat de (urmează un acronim pe care l-am uitat) ca să fiţi declarant în nume propriu’. ‘Bun, mă descurc eu…’.

Totuşi, intru din nou la primul birou de comisionari. ‘Sărumâna, am mai fost la dvs…’. ‘A, domnul cu tirbuşoanele…’ îmi spune deja vechea mea cunoştinţa, tanti comisionara. ‘Ştiţi, am întrebat un domn de la vamă şi mi-a spus că se poate să pun mai multe…’. A luat foc. ‘Care-i domnul ăla?’. Iar am greşit, şi-i zic cine. Se duce ca din praştie la nenea în birou şi cred că au băut şi o cafea… După 10 minute, iese o tanti (aceeaşi) dar puţin mai zâmbitoare, şi acelaşi nene, dar mai smerit.

Îmi spune el: ‘Într-adevăr, am căutat, trebuie să faceţi declaraţii separate’ (imagine cu vilă în construcţie, lovită de intemperii şi timp, într-un final roasă complet de ploaie). ‘Mulţumesc’, mai zic, şi dau să plec.

‘Domnu, da de ce ţineţi neapărat să treceţi prin vamă?’. Mă întorc şi îl privesc tâmp. ‘Cum… adică?’. ‘Păi de ce nu trimiteţi ca persoană fizică? Că nu trebuie să mai faceţi vama’. Ce a urmat e neinteresant, o discuţie cu SOLUŢII.

Iar o luăm pe puncte:

• Ma întreb ce-o fi prin contabilităţile firmelor care deja fac export. Dacă nici vameşii nici comisionarii nu ştiu EXACT ce se întâmplă? De unde aş şti eu?
• Există oameni (funcţionari) ‘de gaşcă’ (şi ei o să mai apară aici, în jurnal), care te ajută. (oare doar pentru că au primit un telefon? nu mă pot pronunţa, poate n-am dat iniţial de persoana cea mai valabilă…)
• Dacă oamenii care lucrează la vamă îţi spun că n-are sens să lucrezi cu ei, EU ÎI CRED.

Tirbuşoanele mele o să ajungă la voi acasă. Expeditorul însă voi fi eu, ca persoană fizică. Să-mi scrieţi despre cum e vinul. Eventual, a doua zi.

Cum să (NU) faci export din România

Cum să faci export din România.

Intenţionez să deschid o mică afacere care presupune livrarea în afara ţării a unor produse în general ieftine, în sistemul ‘cu bucata’. Ce ar presupune asta? Păi e simplu: cumperi un produs, îl pui într-o cutiuţă, scrii pe cutiuţă destinatarul, expeditorul, mergi la Poştă, plăteşti o taxă de expediere, după care aştepţi. Bine, am omis singurul episod plăcut din serie, cel când pui un adaos (comercial), şi primeşti banii.

Pare simplu, nu? Dar, stai puţin… de unde vreau eu să fac export? Suntem în: România. An: 2004. Mă scotocesc prin buzunare: hmm.

Am mers la Poşta centrală, unde o doamnă foarte ‘binevoitoare’ s-a raţoit la mine cum că: ‘Poşta centrală nu se ocupă cu expedieri externe, mergeţi (oho, sunt un domn) la Oficiul Poştal nr. 7′. Ascultat şi făcut. La Oficiul Poştal 7, mai multe doamne şi un domn se uitau la mine ca la o poartă nouă. ‘Păi, plătiţi taxa, veniţi cu declaraţia vamală, şi e ok’. Oops. Aflu lucruri noi. ‘Declaraţie vamală aţi spus?’. ‘Da, mergeţi la vamă că vă explică ei’. Deja mă apropiam puternic de adevăr.

(Cine m-a pus? De ce? Nu iţi mai ajunge salariul mă? N-ai suficiente probleme? Ce-ai căutat la vamă? Nu te supară ficatul suficient?)

Ajung la vamă. Dupa ce intru pe vreo 4 uşi (şi ies de vreo 4 ori), nimeresc unde trebuie. Un domn în uniformă, foarte amabil (uimitor de amabil) îmi explică politicos că ‘nu se percep taxe vamale pentru exportul de produse’. Uau! Nu-mi vine sa cred. ‘Serios?’. ‘Da, trebuie doar să faceţi o declaraţie vamală şi să plătiţi comisionul vamal’. Aha! Aici era şpilul.

‘Cât e comisionul?’. ‘Păi, 8 euro’. Fac un calcul rapid, îmi dă cu virgulă şi cu multe zecimale. ‘Şi dacă trimit două pachete?’. ‘A, păi tot 8 euro, le treceţi pe aceeaşi declaraţie’. Deja îmi imaginam vila pe care mi-aş fi construit-o în câţiva ani, cu banii rezultaţi din afacere. Plec.

Ajung in strada, îmi dau seama ca n-am întrebat un lucru esenţial. Dacă destinatarii sunt diferiţi, tot pe aceeaşi declaraţie îi trec? Tot 8 euro? Contează. Era aproape ora închiderii aşa ca nu l-am mai deranjat pe domnul cel amabil care îşi strângea hârtiile.

Azi (Noiembrie 13 - 13? la naiba!), mă decid să pun întrebările potrivite, şi să aflu TOT. Ajung la vamă, acelaşi domn binevoitor. Îmi zic că e ziua mea norocoasă şi încep: ‘Domnule, dacă trimit un pachet spre o destinaţie, mă costă declaraţia 8 euro, corect?’. ‘Da’. ‘Dacă trimit două pachete spre aceeaşi destinaţie, mă costă 8 euro, corect?’. Da. ‘Dar (pun punctul pe i), dacă trimit două pachete spre două destinaţii diferite, mă costă tot 8 euro?’. Emoţionat, aştept răspunsul. Vine repede: ‘DA!‘. Nemaipomenit. Fenomenal. Deja intrase în peisaj şi o maşina sport, roşie şi rapidă.

…’Dar, domnule, mergeţi mai bine şi întrebaţi la un comisionar vamal‘. Hmm, îmi zic. Hai s-o facem şi pe asta.

Cioc! cioc! la o uşă. Apăs pe clanţă, intru intr-un birou mic şi înghesuit. N-am loc să închid uşa după mine, aşa că o las deschisă. ‘Bună ziua’, spun, ‘aş avea şi eu o întrebare’. O doamnă înţepată, ridică nasul dintr-un monitor de 17″ cam vechi şi prăfuit. ‘Da?’. ‘Da, aş vrea să întreb …’ (urmează exact întrebările puse domnului de la Vamă). Mă lasă să vorbesc vreo 30 de secunde după care, cu un dispreţ adânc, cum numai inteligenţa ţi-l insuflă, îmi scuipă: ‘Staţi aşa, sunteţi persoană fizică sau juridică?’. Mă evaluez repede şi zic: ‘juridică’. ‘Păi, raspunsul la ultima întrebare este că trebuie să plătiţi pentru fiecare destinaţie, separat, şi să faceţi câte o declaraţie separat’. Înghit în sec şi greşesc: ‘Sigur?’. ‘Da domnu’, sigur, că doar de asta suntem aici’. Îmi cer scuze, zic ‘Sărumâna’ şi ies. Era 1-1. Îmi zic, hai să mai cerem şi alte păreri. Alături, un comisionar tocmai avea o zi liberă. Mai merg pe un culoar, bat la o uşă, ‘Bună ziua, o întrebare…’ un nene stătea picior peste picior şi fuma o ţigară într-un loc public, conform legii ‘Dacă e la mine în birou, nu e chiar aşa de public’. Nenea discuta cu un alt nene, cu faţă de schimbător de valută (respect!). Aştept să termine şi spun: ‘O întrebare…’, blabla, expun problema. ‘Plătiţi la fiecare’. Deja luam bătaie în deplasare. 1-2.

Ies din Vamă, peste drum, o firmă de comisionari vamali. Încerc să restabilesc egalitatea. Greşeală, aş fi pierdut mai onorabil.

Aştept din nou, vreo 3 minute, să işi termine conversaţiile la o cafea şi să mă observe. Mă întreabă un nene tinerel: ‘dumneavoastră?’. ‘Eu… export… pachete… destinaţii…’. ‘Păi veniţi la noi, facem declaraţia vamala (chiar de gaşcă firma asta), plătiţi şi la vamă…’. Hopa. ‘Pardon?’. ‘Păi vă costă 12 euro declaraţia vamală, că v-o facem noi, şi încă nişte bani la vamă pentru utilizarea sistemului informatic’. Cu voce gâtuită, găsesc tupeul să întreb: ‘pentru fiecare destinaţie în parte?’. Se uită la mine ca la un cal cu 6 picioare, şi spune ‘Normal!’. M-am târât spre ieşire.

Tot în apartamentul meu cu 2 camere o să stau. Tot pe jos o să circul. Tot… da’ ia stai măi puţin!

S-o luăm pe puncte:

• Dacă ai o afacere cu tirbuşoane, pe care vrei să le livrezi la export, plăteşti aceleaşi comisioane per bucată cât ai plăti dacă expediezi un excavator minier de tonaj mediu. 20 de euro. Un tirbuşon costă 1 euro, iar un excavator… e, aici nu ştiu, dar cred că e sensibil mai mult.
• De ce trebuie să suporţi pentru fiecare pas nesimţirea câte unui individ care ‘are PUTEREA‘? Ai nevoie de el, deci eşti inferior. Doar EL te poate ajuta, dacă vrea. Iar dacă eşti îmbrăcat altfel decât într-un trening Gucci plus tradiţionalii adidaşi Puma, eşti degeaba… N-ai tu suficientă valută ca să fii băgat în seamă.
• Ce-i aia ‘consultanţă’? Ce-i aia ’suport’? ‘bunăvoinţa’? ‘amabilitate’? Doamne fereşte, de unde ai auzit cuvântul ‘zâmbet’? Sau, mai rău, expresia ‘da, se poate’.

Am început să mă gândesc serios la: firme offshore, afacere ‘la negru’, emigrare în Canada sau să joc la 6/49 în mod curent. Sau să iau pastile. Sau…